Dan Jurcan: Despre un sat din Ardeal

0
121

arp_6966500_1-63

Nu demult am trecut prin satul bunicilor mei, situat undeva la graniţa dintre judeţele Bistriţa şi Mureş. Şi pentru că acolo mi-am petrecut vacanţele copilăriei, o parte din sufletul meu este încă legat de ceea ce Blaga ar fi numit „universul ondulat”, adică dealurile şi câmpiile atât de frumoase ale Ardealului.

Satul bunicilor mei era mereu plin de copii. Ne adunam si colindam pe plaiuri de dimineaţa până la apusul soarelui şi nimic nu părea să fie mai frumos decât verdele crud, mirosul de fân, gustul frăguţelor de pământ şi al alunelor de pădure. Era o libertate fără margini în noi şi credeam că paradisul acesta e sortit veşniciei. Oamenii mergeau la câmp şi făceau totul într-o ordine naturală, aproape ritualică. Erau tot timpul cu zâmbetul pe buze şi ştiau să muncească si să se distreze. Timpul nu era măsurat atât în ore şi luni, ci mai ales după poziţia soarelui sau după sărbătorile religioase. Ştiam, de pildă, că după Schimbarea la faţă vine toamna şi că de Sfântul Ilie mai întotdeauna plouă.

Animalele erau hrănite şi preţuite, pentru că ele şi pământul le dădeau ţăranilor cam tot ceea ce le era de trebuinţă. Curţile oamenilor erau bine aranjate, totul era la locul lui şi azi mulţi se întreabă dacă nu cumva această rânduială avea legătură cu vremurile când regulile veneau de la Viena. Bunicul îmi povestea despre anii în care a fost în război, despre austrieci, unguri şi români şi despre legende cu comori ascunse, feciori de boieri şi zâne transformate în rândunele Duminica era cea mai frumoasă zi.

Ţăranii se îmbrăcau în straie de sărbătoare şi mergeau la biserică. Mergeam şi eu, iar după slujbă, bunica îmi lua o îngheţată şi mă ducea la poştă, într-o cabină de lemn cu miros de motorină, unde o operatoare îmi făcea legătura telefonică cu părinţii. Aşa se comunica atunci la distanţă. Apoi, oamenii se adunau în mijlocul satului, iar cei mai tineri se mândreau cu pana de păun de la pălărie şi luau fetele la joc. Era o lume plină de armonie, pe care eu, copil fiind, o admiram cu o oarecare invidie, pentru că o puteam cunoaşte doar în vacanţă.

Verişorii şi prietenii mei mă invidiau si ei la rândul lor pentru că eu stăteam la oraş, iar ei visau ca atunci când vor fi mari să ajungă undeva la bloc, într-un apartament. Cei mai mulţi dintre ei si-au atins visul, au ajuns la oraş şi au muncit ani buni în întreprinderile comuniste. În opinia lor, la sat nu era deloc bine, pentru că nu aveai drumuri asfaltate, toaletă în casă, apă caldă şi canalizare. De fapt, spuneau ei, la sat nu aveai un viitor. După ce bunicii mei s-au stins, ceva s-a rupt în legătura mea cu acel loc şi am fost acolo din ce în ce mai rar.

Anii au trecut si comunismul a căzut. Oamenii si-au luat pământurile înapoi şi păreau fericiţi. Primul lucru pe care l-au făcut după comunism a fost să distrugă toate clădirile CAP-ului. CAP-ul era simbolul răului, pentru că ceea ce moşteniseră de la părinţi şi bunici fusese topit de istorie prin colectivizare. Sub imperiul emoţiei şi al libertăţii, această demolare era un soi de răzbunare simbolică pentru momentele în care comuniştii i-au obligat pe ţărani ca, printr-o falsă asociere, să renunţe la pământurile dobândite cu greu prin truda părinţilor şi a strămoşilor.

Apoi a început întoarcerea în timp. Fiecare a început să îşi lucreze pământul cum poate, cu calul sau cu tractorul, oricum neeconomic. Unii şi-au dat pământul în arendă, alţii au preferat să îl lase nelucrat. Nu poţi fi eficient când faci agricultură pe cel mult două hectare. În Europa Occidentală, micii fermieri lucrează suprafeţe de cel puţin zece hectare.

Dar ţăranii români nu vor să se asocieze, pentru că orice formă de asociere este privită ca o nouă încercare de colectivizare. În plus, există o teribilă lipsă de încredere socială. Din păcate, o agricultura performantă nu se poate face cu o proprietate agricolă fărâmiţată şi singurele poveşti de succes din agricultura românească postcomunistă au fost şi sunt cele în care proprietăţile au fost concentrate şi exploatate prin cumpărare sau prin asociere.

Mai târziu am priceput că, de fapt, pe mulţi dintre moştenitorii terenurilor agricole nu îi interesează raţiunea de tip economic. Unii dintre ei îşi cheltuiesc şi azi o bună parte din venituri pentru a plăti lucrările agricole, chiar dacă bilanţul la sfârşit de an le este total defavorabil. Dar ceea ce contează pentru ei este mândria de a lucra pământul părinţilor, nu neapărat calculul economic.

Acum, satul bunicilor mei nu mai e ce a fost odată. Azi pare mai trist ca niciodată. Populaţia este mult îmbătrânită.

Cei mai mulţi dintre cei care erau falnici în trecut azi nu mai sunt sau sunt bătrâni. Cei care au fost odată copii au plecat la oraş să îşi împlinească visul de a sta la bloc. Ei sunt trecuţi de patruzeci de ani, iar desfiinţarea întreprinderilor comuniste nu i-a făcut să se întoarcă la sat, ba dimpotrivă. Mulţi dintre ei îşi caută locul în pribegie prin Spania sau prin Italia.

Tinerii puţini de pe uliţele satului visează, de regulă, să plece oriunde, pentru că, zic ei, oriunde ar fi mai bine decât la sat. Nici tradiţiile nu se mai păstrează ca pe vremuri, mulţi dintre tineri preferând manelele în locul muzicii populare tradiţionale.

Castelul grofului din centrul satului e în paragină, iar rânduială de altădată din gospodării e acum doar o amintire. Mă uit la casele în care bătrânii îşi trăiesc apusul existenţei lor şi încerc să îmi imaginez ce se va întâmpla cu ele peste zece sau douăzeci de ani.

Dealurile o iau la vale, pentru că nu se mai fac lucrări de întreţinere a fondului funciar, iar pădurile sunt tăiate fără nicio logică. Multe dintre pământuri sunt nelucrate, pentru că oamenii sunt fie foarte bătrâni, fie sunt plecaţi. Doar câţiva dintre săteni au reuşit să prindă cheag şi să cumpere sau să lucreze mai multe terenuri.

Noua elită locală este formată în mare măsură din urmaşii sau membrii fostei nomenclaturi locale (fostul primar comunist, fostul şef de CAP, şeful de post ş.a.). Ei au avut capacitatea de a se mobiliza, organiza şi asocia.

Și totuşi, satul se schimbă şi în bine. Pe vremuri, nu era nici apă şi nici canalizare. Străzile cele mai bune erau-cel mult pietruite. Azi, cu un primar gospodar, cei mai mulţi dintre săteni s-au racordat la reţeaua de apă. Uliţele principale şi cele secundare au fost asfaltate pe bani europeni. Oamenii au gaz în locuinţe, dar cei mai mulţi nu îşi pot permite să îl plătească şi încă mai fac foc cu lemne.

Mă bucur să văd că unii dintre primari îi tratează pe oameni cu respect, dar sunt mulţi primari care cred că votul ţăranilor încă mai poate fi cumpărat cu o sticlă de ţuică sau cu o găleată în prag de alegeri. E drept că şi oamenii au o anumită responsabilitate atunci când se vând atât de ieftin. Sărăcia nu e o scuză, iar prostituţia electorală adânceşte sărăcia, nu o rezolvă.

În afara subvenţiilor care îi îmbogăţesc pe cei cu suprafeţe mari de teren, nu pare să fie nici un proiect viabil pentru satul românesc. Au apărut câteva pensiuni sau ferme moderne finanţate pe bani europeni, dar nu există alternative serioase la agricultura de subzistenţă în mediul rural. Proiectele europene nu au suficientă forţă pentru a susţine schimbarea în satul românesc, iar programele de formare profesională în mediul rural nu au nicio valoare reală, atât timp cât nu sunt asociate cu programe de susţinere a unor afaceri la nivel local si de creare a unor noi locuri de muncă.

Adevărul e că, pe lângă multiplele beneficii, integrarea în Uniunea Europeană ne-a transformat şi într-o uriaşă piaţă de desfacere pentru produsele din spaţiul comunitar. Satul românesc a fost puternic afectat de această deschidere.

Considerată odată grânarul Europei, România a ajuns azi să importe cereale pentru a-şi acoperi necesarul de consum. Cu un sistem de irigaţii la pământ şi cu suprafeţe agricole fărâmiţate, agricultura românească e departe de a fi performantă. Integrarea europeană nu mai permite nicio politică protecţionistă iar, în absenţa competitivităţii, fermierii români nu au nicio şansă.

E suficient să te plimbi prin supermarketurile din România şi să constaţi că sunt pline cu produse agricole şi carne de import. Mai există oare desfacere pentru produsele româneşti? Şi apoi poţi să impui prin lege produsele româneşti pe piaţă dacă ele nu sunt competitive?

Pieţele agricole din oraşe sunt controlate de intermediari care vând tot marfă de import, astfel încât cei mai mulţi dintre ţărani au pierdut orice şansă de a avea o sursă de venit prin vânzarea produselor tradiţionale rezultate din gospodăriile individuale. În aceste condiţii, după mai mult de douăzeci de ani de agricultură postcomunistă, unii dintre ţărani regretă vremurile trecute.

Nu ştiu dacă există în ţara asta vreun proiect pentru satul românesc, dar ştiu că în absenţa unor politici care să stimuleze asocierea, iniţiativa şi competitivitatea nu există nicio şansă să se creeze locuri de muncă în mediul rural.

Fără concentrarea exploatării suprafeţelor de teren arabil, agricultura românească nu poate fi eficientă, iar fărâ o colectare organizată a produselor agricole nu se poate asigura desfacerea lor pe piaţa românească. Şi oricât de pitoresc ar fi, fără locuri de muncă, satul românesc nu poate fi atractiv, în special pentru tineri.

Altfel spus, fără un proiect serios, satul românesc e condamnat la dispariţie.

Dan Jurcan este sociolog.

Sinteza, 30 iulie 2016

LĂSAȚI UN MESAJ