Dacă… (III)

0
159

rai,,Dacă fiecare ins ar activa fără gândul recompensei, pământul ar fi un Rai’’ (Mircea Eliade)

Dacă am munci cu iubire şi dăruire la locul unde am fost rânduiţi, dacă toate faptele noastre şi-ar avea izvorul în iubirea de Dumnezeu şi oameni, fie că suntem simpli muncitori, fie că suntem intelectuali sau funcţionari, ne-am simţi fericiţi, binecuvântaţi, liberi, sufletele ne-ar cânta de bucurie, nu ar fi încătuşate de nicio grijă, de niciun stress, ar fi pace şi linişte în inimile noastre.  Nu  ne-am simţi ca într-o închisoare din care nu am putea să evadăm, nu ne-am simţi constrânşi să ne facem munca doar pentru a primi la sfârşitul lunii un salariu care să ne asigure traiul de zi cu zi. Dacă am munci cu responsabilitate, cu credinţă, cu multă râvnă, dragoste şi pasiune, am da tot ce avem mai bun în noi şi am pune o bucăţică din sufletele noastre în tot ce facem, am fi fericiţi, împliniţi, fiindcă am afla care e adevărata noastră menire pe pământ, fiindcă am şti, că ceea ce facem e lucrul cel mai bun pe care putem să îl realizăm, e lucrul plăcut Lui Dumnezeu, fiindcă am şti, că în acel loc ne înmulţim talanţii pe care i-am primit în dar de la Domnul şi nu i-am îngropa în lene, egoism, lipsă de motivaţie, nepăsare.

Dacă nu am oferi mai mult timp din viaţa noastră, pentru a ne îndeplini multe vise şi dorinţe ce ţin de partea materială a acestei lumi, în dauna părţii spirituale, în dauna sufletului nostru, dacă nu am dori să ne îmbogăţim material cheltuind aproape tot timpul nostru, ne-am face timp să ne hrănim sufletul cu bucurii duhovniceşti, ne-am folosi timpul să ne umplem  trăistuţa cu care ne vom prezenta în Faţa Tronului Sfintei Treimi, cu fapte bune, cu fapte ale milei trupeşti şi sufleteşti.  Dacă am considera orice clipă dăruită de Bunul Dumnezeu preţioasă, nu ne-am îndura să lăsăm timpul să se irosească în zadar. Şi atunci ne-am strădui din toate puterile să realizăm cât mai multe lucruri bune şi frumoase în orice moment, pentru a dărui cât mai multă iubire în jurul npstru, pentru a aduce cât mai multă bucurie în viaţa celor din preajma noastră. Dacă credem că timpul nu este valoros ne măgulim lenea, devenim ignoranţi la suferinţele şi nevoile celor din jurul nostru, amânăm realizarea proiectelor noastre de azi pe mâine şi reuşitele noastre vor fi  mult mai puţine decât ar fi putut să fie, dacă preţuiam valoarea timpului, iar dacă preţuim timpul conştientizăm că toată vremea pe care nu o lucrăm pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră este cu totul pierdută.

Dacă nu am întârzia mereu să ne apucăm de orice lucru pe care ar trebui să-l facem, dacă nu am abandona uneori cu desăvârşire lucrul nostru fiindcă ni se pare prea împovărător, dacă nu am gusta din dulceaţa nelucrării, dacă nu am umbla uneori fără rost, dacă nu am vorbi în deşert, dacă nu am am amâna rugăciunea, dacă nu am amâna pocăinţa, dacă nu am amâna săvârşirea tuturor faptelor celor bune, am alunga trândăvia din viaţa noastră,  am împlini porunca apostolului: ,,nevoieşte-te cu nevoinţa cea bună întotdeauna ’’( I Tim. 6, 12). Am conştientiza, că de multe ori un singur ceas de osteneală cu sârguinţă ne poate ajuta să câştigăm Raiul, precum şi contrariul, un ceas de trândăvie poate duce la pierderea acestuia, am conştientiza aşa cum spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul: ,,că precum un vierme încetul cu încetul roade copacul, aşa şi trândăvia, dacă se prelungeşte pe nesimţite mistuie şi nimiceşte înşişi nervii vieţii duhovniceşti. Cu ajutorul ei, diavolul ştie să întindă mreje şi să aşeze curse ale ispitei pentru orice om, şi se străduieşte să facă aceasta cu grijă deosebită şi viclenie pentru râvnitorii vieţii duhovniceşti, ştiind că cel leneş şi trândav lesne se pleacă poftelor, precum este scris: Întru pofte este tot cele leneş (Pild. 13, 4).’’

Dacă am ajuta dezinteresat semenii noştri, dacă ne-ar caracteriza mai mult milostivirea şi  altruismul, am avea inima plină de iubirea Lui Dumnezeu şi de semeni, sufletele ni s-ar umple de bucuria datorată faptului că am putut fi de folos, de bucuria că am adus un strop de fericire în viaţa unor oameni, de bucuria că Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să avem inimi sensibile, nu împietrite şi de ghiaţă, de bucuria că dăruind am primit şi noi daruri şi mai frumoase, de bucuria că am înseninat viaţa unor oameni şi i-am ajutat să nu se simtă singuri şi neajutoraţi, ci i-am făcut să aibă încredere că Bunul Dumnezeu e mereu cu ei şi a rânduit ca noi să fim cei care le întindem o mână de ajutor, că nu e nevoie să li se arate Însuşi Dumnezeu ca să se simtă ajutaţi, ci că Acesta lucrează şi prin oameni, pentru a-şi ajuta copiii Săi.

Dacă am săvârşi fapte bune, fapte ale milosteniei sufleteşti şi trupeşti, cu multă iubire de Dumnezeu şi semeni, dacă toate faptele noastre bune le-am face în numele Domnului, ne-am întâlni  cu Domnul Iisus Hristos, El ar fi mereu cu noi în inima noastră  şi ne-ar  ajuta să facem şi mai multe fapte bune, ne-ar ajuta să ne trăim în aşa fel viaţa, încât să petrecem o veşnicie în Împărăţia cerurilor alături de El, ar şti că L-am iubit din tot sufletul şi din toată inima noastră şi am avut mereu un dor de El, mereu L-am căutat şi L-am dorit alături de noi şi I-am arătat acest lucru, nutrind sentimente de compasiune pentru semenii noştri care aveau nevoie de ajutorul nostru necondiţionat.

Dacă nu ne-am mai plictisi  unii de alţii, dacă sufletele noastre ar rezona cu ale persoanelor cu care venim în contact, dacă sufletele noastre ar fi pe aceeaşi lungime de undă şi ar vibra la fel pe muzica comunicării, atunci sufletele tuturor s-ar împleti într-un dans al iubirii şi al prieteniei adevărate, într-un dans al aceleiaşi credinţe, într-un dans al aceluiaşi dor de Dumnezeu, într-un dans al aceloraşi trăiri şi simţiri.

Dacă ne izolăm de oameni, dacă nu mai comunicăm sincer, dacă nu mai socializăm cu semenii noştri, cu rudele noastre, cu copiii noştri,  dacă nu mai zâmbim, dacă nu mai oferim îmbrăţişări,  dacă nu mai povestim, dacă nu ne mai vizităm,  dacă ne înstrăinăm unii de alţii, dacă ne folosim de măşti şi jucăm roluri false, devenind actori talentaţi pe scena vieţii, vom fi din ce în ce mai însinguraţi, mai trişti, mai depresivi, mai reci, vom deveni oameni cu inimile sloiuri de ghiaţă. Dacă fiecare ar spune: mă grăbesc să îmi umplu traista cu care mă voi prezenta în Faţa Tronului Sfintei Treimi, cu fapte bune, cu fapte ale milei trupeşti şi sufleteşti. Mă grăbesc să hrănesc un flămând, să îmbrac un om fără haine, să încalţ un om în picioare goale. Mă grăbesc să mă duc la închisoare să vizitez un deznădăjduit, mă grăbesc să cercetez un bolnav într-un spital, mă grăbesc să mă duc să ascult povestea unui bătrân, mă grăbesc să mă duc să mă joc cu un copil orfan şi să-i ofer o îmbrăţişare, am fi mai solidari, am fi oameni de omenie, am fi adevăraţi ,,următori’’ ai Lui Hristos.

Dacă ne-am iubi semenii, ca pe noi înşine, i-am privi ca pe fraţii noştri Întru Hristos, ca pe fiii Lui Dumnezeu, i-am privi aşa cum sunt, nu le-am  căuta defecte, nu le-am atribui din invidie păcate mai mari decât săvârşesc ei, nu am căuta să îi privim nici de la distanţă, nici mai mici decât sunt, nici să-i urâm pentru darurile lor. I-am privi cu iubire şi atunci i-am vedea şi mai frumoşi şi mai buni decât sunt, i-am vedea cu chipul după asemănarea cu Dumnezeu. Dacă am vrea să vedem bine şi corect totul în viaţa noastră  ar trebui să Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să găsim ochelarii potriviţi, ochelarii iubirii, să fie bun şi milostiv şi să ni-i dăruiască, ca să nu fim tentaţi să primim ochelari prin care vedem toată lumea urâtă, rea, murdărită de păcate şi patimi, ochelari pe care cumplitul diavol al invidiei şi răutăţii e dispus să ni-i ofere cu multă generozitate.

Dacă nu am fi luptaţi de păcatul invidiei, individualismului şi al egoismului, lumea în care trăim ar fi frumoasă şi mai bună, dacă am conştientiza că menirea noastră e să slujim aproapelui şi Lui Dumnezeu, am trăi în Rai şi nu în iadul indiferenţei, în iadul egoismului, invidiei, orgoliiilor de tot felul.

Dacă am fi oameni drepţi am avea  curajul să ne luptăm cu tentaţia de a nu fi corecţi şi cinstiţi în toată vremea şi în tot locul.

Dacă am fi oameni curajoşi am  urî  laşitatea, obedienta,  nedreptatea şi  am acţiona  aşa cum ne luminează Bunul Dumnezeu cel mai bine, pentru a putea veni în ajutorul celor mai slabi.

Dacă am avea curajul  să riscăm uneori în viaţă şi să încercăm  să facem lucruri pe care nu le-am mai făcut, dacă nu am fi ancoraţi  în rutina de zi cu zi, dacă am conştientiza că noutatea are şi farmecul ei, că din orice experienţă de viaţă înveţi o lecţie, nu am mai irosi multe şanse de a evolua pe mai multe planuri, nu am rămâne cu multe lecţii neînvăţate.

Dacă am fi oameni  blânzi şi cu pace sufletească, am avea curaj să luptăm cu mânia datorată răutăţii semenilor din jur, am avea curajul să luptăm cu agitaţia şi iureşul lumii acesteia, pentru a dobândi calmul, liniştea şi pacea pe care cei blânzi le au din  belşug. Aşa cum spunea  Sfântul Siluan Athonitul: ,,e cu neputinţă ca sufletul să aibă pace dacă nu vom cere cu toată puterea de la Domnul să iubim pe toţi oamenii. Domnul ştia că, dacă nu vom iubi pe vrăjmaşii noştri, nu va fi pace în suflet, şi de aceea ne-a dat poruncă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi, atunci sufletul va avea uneori o anume odihnă, dar dacă-i iubim pe vrăjmaşi, pacea rămâne în suflet ziua şi noaptea.’’ Şi mai spunea tot Sfântul Siluan Athonitul, că trebuie să veghem în sufletul nostru la pacea Harului Duhului Sfânt şi să nu o pierdem pentru lucruri mărunte, să dăm pace fratelui nostru şi  Domnul ne va da neasemănat de mult, dar dacă întristăm pe fratele nostru, atunci negreşit întristarea se va abate degrabă şi asupra sufletului nostru, iar dacă ne vine un gând spurcat, să îl alungăm de îndată, şi atunci ne vom păstra pacea sufletului nostru, însă dacă-l primim, sufletul nostru va pierde iubirea de Dumnezeu şi nu vom avea îndrăzneală în rugăciune.

Dacă nu vom reuşi să devenim oameni empatici, dacă nu vom reuşi să ne iubim între noi şi să-l vedem pe cel de alături ca pe propria persoană, dacă nu vom reuşi să avem inima curată în care să se sălăşluiască Domnul iubirii, atunci vom lăsa pe cel rău, pe urâciosul diavol să-şi instaleze tronul în sufletul nostru, atunci vom aduce iadul în întreaga noastră fiinţă.

Aşa cum spunea Părintele Arsenie Boca: ,,viaţa o avem de la Dumnezeu: prin El trăim, ne mişcăm şi suntem. Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul şi rostul sau destinul nostru’’ şi ,,dacă mergem aşa, potrivit acestora, avem viaţa asigurată de Dumnezeu, temelia ei; dacă nu urmăm aşa, ci încâlcim viaţa noastră în toate fărădelegile şi spurcăciunile, care îndrăcesc şi sufletul şi trupul şi o ducem aşa vreme îndelungată, atunci Dumnezeu se desface din viaţa noastră.’’ Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să nu lăsăm prea mulţi de dacă să ne despartă de El, să spunem atunci când greşim un ,,Doamne iarta-mă’’ din adâncul inimii, pentru a ne recăpăta locul în braţele Lui, fiindcă El ne primeşte cu dragoste, precum îl primeşte părintele pe fiul risipitor, bucurându-se cu fiecare revenire a noastră din păcat.

Cristina Toma

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

[pro_ad_display_adzone id="95017"]

LĂSAȚI UN MESAJ