Dacă există o taină a lui Dumnezeu, există şi o taină a făpturii

0
42

tainaCând încercăm să trecem de la deplinătatea fiinţei dumnezeieşti spre cei care sunt chemaţi să dobândească această deplinătate, adică spre noi înşine, spre universul creat care este nedeplinătate şi în el însuşi nefiinţă, suntem siliţi să constatăm că, dacă a fost greu să ne ridicăm spre înţelegerea lui Dumnezeu, dacă a trebuit să ne impunem suişul apofatic spre a primi pe cât este cu putinţă Revelaţia Treimii, nu este mai puţin dificil să trecem de la noţiunea de fiinţă dumnezeiască la aceea de fiinţă creată.

Căci, dacă există o taină a lui Dumnezeu, există şi o taină a făpturii. În acest punct, este nevoie de asemenea de un efort al credinţei pentru a admite că în afara lui Dumnezeu, alături de Dumnezeu, există altceva decât El, un subiect absolut nou. Şi ne trebuie un fel de apofatism invers spre a ajunge la adevărul revelat al creaţiei ex nihilo, din neant. Creaţia lumii – faptul se uită prea des – nu este un adevăr de ordin filosofic, ci un articol de credinţă. Filosofia antică nu cunoaşte creaţia în înţelesul absolut al acestui cuvânt. Demiurgul lui Platon nu este un Dumnezeu creator, ci mai degrabă un orânduitor al universului, un meşter, un făuritor al cosmosului, care înseamnă orânduire, podoabă. „Fiinţă“, în spiritual gândirii greceşti, înseamnă a fi în chip ordonat, a avea o fiinţă. Demiurgul creează substanţe dând formă materiei amorfe care există veşnic în afară de el, ca un mediu haotic şi fără denumire, gata să primească toate formele şi însuşirile cu putinţă. În sine, material este deci nefiinţă, o pură posibilitate de a fi, de a deveni ceva. Ideea creaţiei ex nihilo îşi găseşte cea dintâi expresie în Biblie (II Macabei 7, 28), când o mamă îndemnîndu-şi copilul să rabde mucenicia pentru credinţă spune: „la cer şi la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-am fost le-a făcut pe ele Dumnezeu“. „Făpturile sunt aşezate pe Cuvântul cel de viaţă făcător al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub prăpastia infinitului dumnezeiesc, deasupra prăpastiei propriului lor neant“, spune Filaret al Moscovei. Neantul creaturilor este tot atât de tainic şi cu neputinţă de înţeles cu mintea ca şi neantul dumnezeiesc al teologiei negative. Ideea însăşi a neantului absolut este contradictorie şi absurdă: a spune despre neant că există ar însemna să te contrazici; a spune că nu există ar însemna să emiţi un pleonasm, fără numai dacă am voi cumva să exprimăm prin aceasta, într-o manieră stângace, ideea că nu există nimic în afară de Dumnezeu, că până şi noţiunea de „în afară“ nu există. Or, creaţia ex nihilo dovedeşte tocmai un act prin care se produce ceva în afară de Dumnezeu, producerea unui subiect absolut nou, neavând bază nici în firea dumnezeiască şi nici într-o materie sau posibilitate oarecare de a fi în afară de Dumnezeu. Putem spune că prin creaţia ex nihilo Dumnezeu dă naştere la ceva în afară de El Însuşi, că El aşază chiar acest „din afară“ sau neantul alături de deplinătatea Sa. El dă naştere unui subiect care este în mod absolut altul, îndepărtat de El în mod infinit, „nu prin loc, ci prin fire“, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschinul.

Facerea lumii nu este o desfăşurare, o risipire fără de sfârşit a lui Dumnezeu, o comunicare spontană a energiilor care produc fiinţele în virtutea unei necesităţi a firii dumnezeieşti. „Binele care se propagă de la sine“ al neoplatonicilor nu este Dumnezeul Sfântului Pavel, „care cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt“ (Rom. 4, 17). Creaţia este o lucrare a voinţei, şi nu a firii.

În acest sens opune Sfântul Ioan Damaschinul facerea lumii naşterii Cuvântului: „Fiindcă naşterea – spune el – este o lucrare a firii şi purcede din însăşi firea lui Dumnezeu, trebuie în mod necesar ca ea să fie fără început şi veşnică, altfel Cel care naşte ar suferi o schimbare, ar exista un Dumnezeu anterior şi un Dumnezeu posterior; ar mai apărea un Dumnezeu. Cât despre creaţie, ea este lucrarea voinţei, deci ea nu este din eternitate cu Dumnezeu. Căci nu este cu putinţă ca ceea ce este adus la existenţă din neant să fie co-etern cu ceea ce există fără de origine şi dintotdeauna“. Este o lucrare care a început; or, începutul presupune o schimbare, trecerea de la nefiinţă la fiinţă. Deci, în virtutea originii sale, creaţia va fi chiar fiinţă schimbătoare, în stare să treacă dintr-o stare în alta. Ea nu are fundament nici în ea însăşi, fiind creată din neant, nici în fiinţa dumnezeiască, pentru că Dumnezeu nu a fost împins de vreo necesitate să creeze. Într-adevăr, nu există nimic în fiinţa dumnezeiască care să fie cauza necesară a producerii făpturilor: creatura ar putea să nu existe. Dumnezeu putea tot atât de bine să nu creeze. Creaţia este un act liber al voinţei Sale şi ea este singurul fundament al fiinţelor. Însăşi intenţia voinţei divine, atunci cînd Dumnezeu vrea, devine o lucrare şi voinţa Sa se împlineşte, devine de îndată o fire prin puterea Celui Atotputernic, care atunci când, în înţelepciunea şi în tăria Sa creatoare, doreşte ceva, nu lasă neîmplinită voinţa Sa. După Sfântul Grigorie de Nyssa, această înfăptuire a voinţei divine este firea creată. Creatura contingentă în însăşi originea sa a început să existe, dar ea va exista pentru totdeauna. Moartea şi distrugerea nu vor fi o întoarcere în neant, căci Cuvântul Domnului rămâne în veac (I Petru 1, 25) şi voinţa lui Dumnezeu este de neschimbat.

Creaţia, care este un act liber al voinţei şi nu o revărsare naturală, ca iradierea energiilor divine, este lucrarea unui Dumnezeu personal, a Treimii, care are o voinţă comună care aparţine fiinţei şi care lucrează potrivit deciziei gândirii sale. Aceasta este ceea ce Sfântul Ioan Damaschinul numeşte „Sfatul cel veşnic şi cu neputinţă de schimbat al lui Dumnezeu“. Cartea Facerii ni-L arată pe Dumnezeu spunând: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră“ (1, 26), ca şi cum Treimea s-ar sfătui mai înainte să creeze. Acest „sfat“ înseamnă un act liber şi gândit: „Dumnezeu creează prin cugetare şi cugetarea devine lucrare“, după acelaşi Sfânt Ioan Damaschinul. „Dumnezeu – spune el – vedea toate mai înainte ca ele să existe, închipuindu-le în cugetarea Sa şi fiecare fiinţă îşi primeşte într-un anume moment existenţa, după a Sa veşnică cugetare-voinţă, care este o predeterminare, un chip şi un model“. Termenul pe care l-am tradus „cugetare-voinţă“ (poate că ar fi mai exact să se spună „cugetare volitivă“) este foarte semnificativ. El exprimă în mod desăvârşit învăţătura răsăriteană cu privire la ideile divine, locul pe care teologia Bisericii de Răsărit îl fixează ideilor lucrurilor create în Dumnezeu. După această concepţie, ideile nu sunt raţiuni veşnice ale făpturilor, conţinute chiar în fiinţa lui Dumnezeu, determinări ale fiinţei la care lucrurile create se referă ca la cauza lor exemplară, potrivit cu gândirea Sfântului Augustin, care a devenit mai apoi învăţătura comună a întregii tradiţii apusene – învăţătură formulată în mod limpede de Toma d’Aquino. În gândirea Părinţilor greci ideile divine au un caracter mai dinamic, intenţional. Ele nu-şi au locul în fiinţă, ci în „ceea ce este după fiinţă“, în energiile divine, căci ideile se identifică cu voinţa sau cu voinţele care determină modurile felurite după care fiinţele create participă la energiile creatoare. În felul acesta, Dionisie Pseudo-Areopagitul caracterizează „ideile sau modelele“ care sunt „raţiunile care dau fiinţă lucrurilor…“, „căci prin ele Dumnezeu Cel mai presus de fiinţă a determinat şi creat totul“. Dacă ideile divine nu sunt însăşi fiinţa lui Dumnezeu, dacă, altfel spus, ele sunt despărţite de fiinţă prin voinţă, atunci nu numai actul creaţiei, dar nici gândirea Fiului lui Dumnezeu nu este o decizie necesară a firii, conţinutul inteligibil al Fiinţei dumnezeieşti. Atunci universul creat nu va mai apărea ca în gândirea platonizantă sub înfăţişarea palidă şi superficială a unei replici imperfecte a lui Dumnezeu, ci va apărea ca o fiinţă absolut nouă, drept creaţia care a ieşit înnoită din mâinile Dumnezeului Facerii, care a văzut că „aceasta era bună“, un univers creat, voit de Dumnezeu şi care a fost, în bucuria înţelepciunii Sale, „o orânduire muzicală“, „un imn alcătuit în chip minunat de către forţa cea atotputernică“, după cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa.

“Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”,  Vladimir Lossky

 [twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ