Cuvinte din istorie folosite în mod greșit: „Fariseu”, „Nirvana” sau „Stoic”

0
105

fariseiDe multe ori cuvintele sunt prost înțelese, dar asta ține de procesul de comunicare și, la o adică, de talentul oratorului. Sunt însă foarte mulți termeni din istorie pe care omul contemporan îi utilizează în mod greșit, fără a conștientiza acest lucru, cum este de pildă “fariseu”.

Dar nu numai cuvintele din Biblie ar putea fi prost interpretate, ci multe altele, cuvinte care în fapt au un cu totul alt înțeles decât cel uzitat în mod frecvent. O serie de exemple cu termeni folosiți în mod eronat sunt trecute în revistă de howstuffworks.com, preluat de Rador.

Fariseu. Termenul de „fariseu” este folosit astăzi pentru a desemna o persoană ipocrită şi încrezută, dar nu este o definiţie tocmai exactă. Fariseii – numele însemna „separatişti” sau „cei separaţi” – reprezentau o sectă iudaică care propovăduia adeziunea strictă la tradiţiile şi practicile religioase evreieşti. Aceştia luau cuvântul Bibiliei ad literam şi, chiar dacă unii contemporani criticau zelul lor excesiv privind legea iudaică, erau totuşi respectaţi pentru faptul că doreau să ajute oamenii din toate păturile sociale să studieze Legea lui Moise. Rivalii lor, numiţi saduchei, erau în mare parte aristocraţi şi prelaţi.

Fariseii erau cunoscuţi şi pentru refuzul lor de a se închina stăpânirii romane. Dar erau oare încrezuţi? În Evanghelia după Luca, fariseii erau furioşi pe Iisus pentru că vindecase un bolnav paralizat chiar într-o zi de Sabat. Privit din altă perspectivă, acest lucru demonstra că ei îşi urmau credinţa şi condamnau încălcarea Legii. De altfel, portretizarea biblică a fariseilor este ceva mai nuanţată decât pare la prima vedere. De exemplu, un fariseu respectat numit Gamaliel intervine în timpul unei judecăţi pentru a-i salva pe doi dintre apostoli, aşa cum este relatat în „Faptele apostolilor „, cea de-a cincea carte a Noului Testament, scrisă tot de Luca. Talmudul, o intrepretare acceptată a Torei scrisă de farisei, condamnă de asemenea ipocrizia. Fariseii au fost singura sectă evreiească care a supravieţuit căderii cetăţii Ierusalimului în anul 70 şi care a pus astfel bazele iudaismului modern.

Hedonism. Termenul derivă din cuvântul grecesc „hedone” (plăcere). În esenţă, este filosofia care consideră că cele mai importante repere ale existenţei sunt plăcerea şi durerea. Plăcerea este intrinsec bună şi valoroasă, în timp ce durerea este de evitat. Dar plăcerea poate însemna multe lucruri. Poate fi de natură intelectuală, produsă, de exemplu, de o carte bună. Poate fi de natură altruistă, de exemplu îţi ajuţi un vecin.

Da, plăcerea este şi o senzaţie, inclusiv de natură sexuală, dar poate fi produsă şi de un masaj. Unele forme de hedonism promovează ideea că plăcerea pe termen scurt nu este un câştig dacă nu are rezultate pe termen lung asupra durerii sau suferinţei. Pentru omul din în secolul 21, hedonismul este echivalent cu răsfăţul, cu plăcerile, în special cele de natură sexuală. Într-adevăr, sinonimele pentru „hedonism” includ „senzualitate”, „voluptate”, „nesaţ” „plăcere carnală”, „orgie”. Dar a pune semnul egal între hedonism şi orgie este eronat. De fapt, filosofii califică această definiţie drept „hedonism popular”.

Epicureu. Gurmanzii se referă adesea la ei înşişi ca „epicurei”, ceea ce desemnează persoane cu un simţ gustativ dezvoltat, care apreciază mâncarea şi băutura bună. Cuvântul „epicureu” vine de la numele filosofului grec Epicur (341-271î.Hr) despre care se crede că ar fi fost un mare gurmand. De fapt, Epicur este considerat unul dintre cei mai importanţi gânditori hedonişti iar folosirea cuvintelor „epicureu” sau „epicureic” are astăzi un sens denaturat.

Epicur era considerat un hedonist egoist, care credea că lucrurile bune sunt numai acelea de care te bucuri personal, care-ţi produc ţie plăcere. Nu ceea ce o bucură pe mama ta, pe prietenul cel mai bun sau pe colegul tău premiant. Viaţa, deşi trebuie să fie bazată pe virtute morală, are un rost doar dacă fiecare se bucură de propria existenţă în felul său. Interesant este că hedoniştii egoişti credeau, în acelaşi timp, că dorinţele lumeşti, cele de natură culinară, sexuală sau ambiţiile politice, trebuie moderate. Dacă o persoană se afundă prea tare într-o plăcere, spuneau ei, riscă să devină sclavul acelei plăceri. Aşadar, în mod ironic, epicureii de astăzi nu sunt toţi demni de admiraţia filosofului Epicur.

Stoic. Este într-o anumită măsură considerat opusul „epicureului”. O persoană căreia, de exemplu, i-a murit soţia în tinereţe şi a rămas cu doi copii de crescut poate fi numită „stoică”, cu condiţia de a-şi fi acceptat soarta cu dârzenie şi de a fi depus toate eforturile fără lamentări. Pentru că acesta ştim că este stoicul, cel care acceptă orice întâmplare a vieţii fără a se plânge şi fără a-şi exterioriza sentimentele. Numai că, nu e chiar aşa.

Vechii stoici erau cei care urmau învăţăturile stoicismului, o şcoală de gândire filosofică cu bazele în Grecia Antică, apărută în jurul anului 300 î.Hr. Foarte popular şi în Imperiul Roman, stoicismul se baza pe meditaţie, conştiinţa permanentă a sinelui şi autoevaluare; oferea practicanţilor săi precepte teoretice şi texte motivaţionale asupra cărora să mediteze. În esenţă, era un fel de religie şi în anumite privinţe seamănă extrem de mult cu creştinismul. Aşadar, cum a ajuns cuvântul stoic să fie asociat cu resemnarea interiorizată, fără manifestarea emoţiilor? Stoicii petreceau foarte mult timp meditând asupra morţii sau asupra apropierii morţii, considerată testul suprem al caracterului unei persoane. Ei mai credeau că sentimente precum frica, invidia sau dragostea pasională erau rezultatul unor false judecăţi, aşa că un adevărat stoic era imun la acestea. O viaţă morală (virtutea era considerată necesară fericirii) era o existenţă lipsită de pasiune şi sentimente.

Cinic. Tot grecii sunt cei care au dat lumii un cuvânt al cărui sens a fost denaturat în timp – „cinic”. Termenul descrie în zilele noastre o persoană care crede că toţi oamenii sunt motivaţi de interese egoiste, este o persoană negativistă, care pune mereu la îndoială ceea ce alţii spun sau fac. Dar cinicii din Grecia Antică erau persoane care aparţineau unei secte de filosofi, care practicau autocontrolul, ascetismul şi trăiau în sărăcie, considerând că astfel poate fi atinsă virtutea morală. Plăcerea era dispreţuită.

Un cinic celebru este Diogene din Sinop, care a renunţat la orice confort, plăceri şi convenţii sociale în strădania sa de a duce o viaţă morală. De pildă, obişnuia să umble desculţ prin zăpadă pentru a-şi învăţa organismul să se adapteze la frig. În acelaşi timp, însă, simţea că este de datoria sa să-şi admonesteze semenii sau să-i reclame dacă îi surprindea bucurându-se de lux şi de plăceri. Personajul lui Diogene se pare că a fost şi cel care a transformat accepţiunea iniţială a termenului în ceea ce îl defineşte astăzi.

Orwellian. „Orwelliană” este orice situaţie similară cu cea descrisă de George Orwell  în romanul său intitulat „1984”. Cartea descrie un sistem totalitar din viitor care controlează gândirea indivizilor, cu un guvern care supraveghează populaţia şi o lume în care lucrurile rele primesc nume care le fac să sune bine. Termenul s-a răspândit încă din 1950 şi este folosit pentru a cataloga tot felul de situaţii, în general în sens negativ. Mai aproape de noi, scandalul NSA sau legile care permit poluarea planetei sunt adeseori sub influenţa acestui cuvânt cu conotaţii malefice.

Problema este că George Orwell a mai scris şi alte romane, fiind chiar un gânditor socialist. De asemenea, spun mulţi, a fost chiar un tip de treabă. Aşadar, cuvântul „orwellian” ar trebui să însemne admirator al lui George Orwell, al ideilor şi cărţilor sale. Ceea ce este interesant, dincolo de conotaţia predominant negativă a termenului, este că persoane cu orientări politice diferite l-au folosit pentru a descrie conceptele la care nu aderă. Acest lucru poate induce în eroare o persoană nefamiliarizată cu opera scriitorului.

Karma. Ceea ce ştim noi astăzi despre „karma”, cuvânt care a ajuns să fie folosit în viaţa de zi cu zi, este echivalent cu expresia „după faptă şi răsplată”, fie în sens pozitiv, fie negativ. A primi ceea ce meriţi, în funcţie de comportamentul tău. Dar karma nu funcţionează pe bază imediată, aşa cum ne-am obişnuit să catalogăm anumite întâmplări: m-ai hărţuit în trafic şi apoi ţi s-a stricat maşina.

Karma este un concept hindus şi budist care spune că toate acţiunile unei persoane, dintr-un şir de reîncarnări succesive, îi influenţează destinul. În esenţă, karma este justiţie retributivă. Adică eşti pedepsit sau răsplătit, dar într-o viaţă viitoare, în funcţie de faptele tale din existenţa prezentă. Conceptul nu poate fi înţeles şi nici nu este valabil fără credinţa reîncarnării.

Ana Grama

 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ