Cunoştinţa fară lucrare, nu va mântui pe nimeni în ziua morţii şi a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu

0
38

Parinte CleopaCel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19).

 Cunoştinţa fară lucrare, nu va mântui pe nimeni în ziua morţii şi a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu. Credinţa cunoscătoare, fară lucrarea celor bune, o au şi dracii (Iacov 2, 19; Matei 8, 29). Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor (Matei 5, 19). Numai credinţa lucrătoare aduce mântuire omului, adică acea credinţă care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6; I Tesaloniceni 1, 3). Nebăgarea de seamă a faptelor bune aduce omului celui învăţat în cele dumnezeieşti mare înşelăciune şi pierzare. Să ne aducem aminte de cuvintele Sfintei Scripturi care ne spune că celui care i s-a dat mult, mai mult i se va cere (Luca 12,48; Matei 25, 14-30; Luca 19,12-17) şi cei tari, tare se vor cerca (Iov 34, 11). Căci sluga aceea ce a ştiut voia Domnului său şi nu a făcut după voia Lui, se va bate mult (Luca 12, 47; Romani 2, 12).

Nu este un lucru rău să ştim multe şi să învăţăm multe. Dar negreşit, avem nevoie şi de a lucra după puterea noastră din cele ce ştim şi din cele ce ne plac să învăţăm pe alţii. Dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul zice: “De eşti bărbat iubitor de învăţătură, să fii şi iubitor de lucrarea faptelor bune. Căci cunoştinţa fară lucrare îngâmfa pe om” (Filocalia, voi. 2, p. 108); iar în alt loc zice: “Este bărbat puternic cel care a unit cunoştinţa cu lucrarea” (Filocalia, Vol. 2, p. 60). De asemenea, ştim că Mântuitorul nostru Iisus Hristos mustra aspru pe cărturari, pe farisei şi pe legiuitori, pentru că puneau sarcini grele pe umerii poporului, iar ei nici cu vârful degetului nu se atingeau de ele (Matei 23, 4; Luca 11, 46). Vârful degetului, după tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, înseamnă că ei nicidecum nu făceau din cele ce învăţau pe alţii.

Despre cel ce predică frumos, dar nu are viaţă asemenea predicii sale, se poate spune că este un bun vorbitor, dar un rău lucrător. Acest adevăr îl întăreşte Sfântul Isaac Şirul, zicând: “Altul este cuvântul cel frumos şi altul cuvântul cel din lucrare. Cuvântul cel frumos şi fără iscusinţa lucrării, este amanet al ruşinii” (Cuv. 1, Op. cit., p. 29). îi zice amanet al ruşinii fiindcă ruşinează ştiinţa gândului celui ce vorbeşte, pentru că nu face ceea ce învaţă pe alţii. Iar pe cuvântul cel din lucrare îl numeşte “cămară a nădejdii”, pentru că mângâie ştiinţa gândului celui ce vorbeşte, cu cele ce le are prin lucrare.

învăţătura fără fapte duce pe om la necredinţă, la răceală faţă de toate cele spre mântuire şi apoi la cădere cumplită. Acest lucru îl adevereşte Sfântul Grigorie de Nyssa, zicând: “Am văzut pe mulţi, silindu-se la toată învăţătura cea din afara şi în cele teologiceşti sporind nu puţin, dar, fiindcă le-a lipsit lucrarea cea după putere la cele bune, au ajuns să se întunece şi să cadă în mocirla fărădelegilor” (Cuvânt la viaţa lui Moise). Sfântul Isaac Şirul, arătând că mai mare lucru este a se curaţi omul prin lucrarea faptelor bune, decât a învăţa fără lucrarea lor, zice: “Bine este a vorbi pentru Dumnezeu, dar mai bine decât aceasta este a se curaţi pe sine pentru Dumnezeu” (Cuv. 25, p. 122). Curăţia pentru Dumnezeu nu vine prin cunoştinţă goală, ci prin sudorile faptelor bune.

Acelaşi sfânt, arătând marea primejdie sufletească în care se află cei ce învaţă pe alţii, mai înainte de a se curăţi, a se desăvârşi în cunoştinţa de sine şi în smerenie adâncă, precum şi în iscusinţa lucrării faptelor bune, zice: “Mulţi au săvârşit minuni, au înviat morţi, s-au trudit să întoarcă pe cei rătăciţi şi au făcut semne mari şi mulţi s-au povăţuit prin buzele lor spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar după aceasta, înşişi cei ce pe alţii i-au făcut vii, au căzut în patimi pângărite şi urâte, omorându-se pe sine şi au pricinuit mare sminteală altora prin fapta arătată de dânşii. Căci erau încă în boala sufletului şi nu s-au îngrijit pentru sănătatea sufletelor lor, ci s-au aruncat pe sine în marea lumii acesteia ca să vindece sufletele celorlalţi, fiind ei încă bolnavi şi şi-au pierdut sufletele lor din nădejdea lui Dumnezeu” (Op. cit., Cuv. 23, p. 123).

Acestea însemnându-le aici şi gândindu-mă la neputinţa noastră, îmi vine a zice: Vai de noi, cei de azi, care ne silim să învăţăm teorie multă şi nu luăm aminte la sudoarea cea din lucrare şi la filozofia cea din trăire. Unul zice: “Eu sunt mare teolog. Pentru mine postul nu este nimic şi pot a-l dezlega oricând; pravila de rugăciune nu are nici o importanţă; privegherea, barba, mustăţile, părul, nu folosesc la nimic şi pot să le rad când vreau. Dulama şi rasa sunt de prisos, slujbele lungi sunt o prostie, metaniile, înfrânarea de la carne şi vin nu mă privesc, fiindcă toate aceste nevoinţe se potrivesc celor proşti, care nu ştiu atâta carte ca mine”.

Dar oare, astfel va zice şi Mântuitorul în ziua Judecăţii? Oare se va potrivi atunci judecata noastră cu a Lui? Vai de noi, fraţilor, că ne silim a învăţa multe, iar a lucra nu vrem deloc. Vai de noi, care ne facem păstori, falindu-ne numai cu cunoştinţele, iar nu cu lucrarea celor ce învăţăm. Vai de noi, povăţuitori orbi, care vrem să arătăm calea altora, fără a avea lumina din trăire. Mântuitorul ne învaţă şi ne porunceşte, zicându-ne: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl Vostru Cel din ceruri (Matei 5, 16).

Cum vom lumina pe alţii, fiind înşine în întuneric? Cum vor vedea la noi oamenii faptele bune, dacă nu le avem? Cum să slăvească oamenii pe Tatăl nostru ceresc, privind la viaţa noastră şi la faptele noastre bune, dacă noi, păstorii, în loc de a-i folosi cu faptele bune şi cu pilda vieţii noastre, îi smintim mult cu răutăţile şi păcatele noastre? Măcar dacă ar fi slăbiciunile şi faptele noastre rele făcute în ascuns, căci poate am avea mai puţină osândă. Dar noi, smintindu-i şi la arătare, oare ce nădejde de mântuire ne mai rămâne? Vai de noi, fraţii mei, că am ajuns să ne îngâmfam numai cu cunoştinţa, dar nu zidim pe nimeni prin credinţa care se lucrează prin dragoste. Ştim cu toţii că vom sta înaintea divanului lui Iisus Hristos (Romani 14, 10; II Corinteni 5, 10) şi vom da seama de păcatele noastre, dar să nu uităm că noi, cei care avem asupra noas¬tră preoţie şi cunoştinţă mai multă despre legea lui Dumnezeu, mai mare muncă vom avea în ziua dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu (Romani 2, 5).

Să cugetăm, fraţii mei preoţi, ce este viaţa aceasta. Oare nu este ca umbra? (I Paralipomena 2, 15; Iov 8, 9; 14, 2; Psalm 1,11; 143, 4; Iezechiel 6, 12; Ecclesiastul 8, 13). Nu este fum? (Psalm 101, 3). Nu este iarbă? (Psalm 102,15; Isaia 40, 6; I Petru 1, 24). Nu este floare? (Iov 14,2; Psalm 102, 15-16). Nu este abur? (Iacob 4, 11). Nu este vânt trecător? (Iov 7, 7). Oare nu se aseamănă viaţa noastră cu vulturul ce zboară (Iov 9,26), cu corabia care mergea pe mare (Ioan 9, 26), cu coliba păstorului (Isaia 38, 12), cu apa care curge pe pământ (II împăraţi 14, 14), cu firul ţesătorului (Isaia 38, 12), cu pânza de păianjen (Psalm 89,10), cu gândul (Psalm 89, 9), cu deşertăciunea? (Iov 7, 16; Ecclesiastul 6, 12; 7, 15; 9, 9). Iar dacă acest adevăr este pecetluit de atâtea mărturii ale lui Dumnezeu, pentru care pricină uităm chemarea şi datoria noas¬tră şi ne legăm mintea şi ticăloasa noastră inimă de umbra veacului acestuia înşelător şi de nălucirile bucuriilor trecătoare? Cine va putea oare să ne scoată în ziua morţii noastre şi în ziua Judecăţii de apoi, din mâinile Dumnezeului celui viu? Ce ne va folosi atunci că am ştiut multe, dacă faptele bune nu se vor afla la noi? Oare nu vom fi blestemaţi ca smochinul care se împodobea cu frunzele, dacă nu se vor afla în noi roadele pocăinţei?

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ