Cum dobândim „bucuria deplină”, pe care nimeni nu o va lua de la noi?

0
390

bucurie

În Evanghelia Sfântului Ioan, bucuria apare cu altă denumire: bucuria deplină, bucuria pe care nimeni nu o ia de la voi (Ioan 16, 22-24). Mântuitorul tăgăduieşte Sfinţilor Apostoli bucuria Sa, chiar înainte de a pleca pe Golgota. Stai şi te gândeşti: ce fel de bucurie îmi dă El, care se ducea să moară!? Această bucurie este bucuria care rămâne, bucuria deplină, bucuria pe care nimeni nu o poate lua de la noi: bucuria în care încape crucea. Noi nu ajungem la bucuria deplină pentru că fugim mereu de cruce. Vrăjmaşul ne îndepărtează neîncetat de bucurie, învăţându-ne tehnici şi metode de a fugi de cruce, de a fugi de suferinţă. Şi atunci, eu voi fi tot timpul într-o agitaţie, cum să fac să nu sufăr, cum să fac să nu simt suferinţa şi, în felul acesta, toată viaţa mea este zarvă exterioară şi fugă de lăuntricul în care este bucuria! Numai când nu mă mai interesează suferinţa, nu mă preocupă suferinţa în sine, ci mă preocupă bucuria ce mi-o dă Dumnezeu, numai în clipa aceea suferinţa devine Cruce şi devine dătătoare de viaţă şi aducătoare de bucurie. Acest lucru îl putem experimenta oricând. De exemplu: Mi-e frig. Dacă sunt concentrată pe frig şi sunt pe drum şi n-am cu ce să mă îmbrac, din cauza suferinţei pe care o simte trupul meu datorită frigului, eu nu voi vedea nimic în jur şi nu voi băga de seamă când cineva îmi zâmbeşte şi nu pot să-i zâmbesc, nu pot trăi nici o bucurie. Nu-mi aduc aminte de Dumnezeu pentru că mi-e frig. Dacă am exerciţiul bucuriei, dacă am experienţa bucuriei lăuntrice, în timp ce mi-e frig mă gândesc la Dumnezeu şi zic: „Doamne, Tu ai zis că bucuria Ta rămâne cu mine, cum să fiu bucuroasă când mi-e frig?”, şi El îmi răspunde, facându-mă să simt bucuria în timp ce-mi este frig. Asta nu înseamnă că nu trebuie să mă îmbrac, asta nu înseamnă că nu trebuie să lupt împotriva durerii, asta nu înseamnă că nu trebuie să mă vindec de boală, dar principala mea preocupare să fie bucuria din lăuntrul meu şi nu suferinţa din exteriorul meu, pentru că altminteri se poate întâmpla să am tot ce-mi doresc şi să n-am bucurie, dar se poate întâmpla şi să n-am nimic şi să am bucurie.

Toţi oamenii când îşi fac urări de bine îşi doresc sănătate. E un lucru bun sănătatea dar nu luată în sine. Eu am văzut foarte mulţi oameni sănătoşi încruntaţi şi fară nici o bucurie, dar am văzut şi foarte mulţi oameni bolnavi plini de bucurie. Am trăit lângă oameni care mureau mărturisind că sunt bucuroşi, pentru că se întâlniseră cu Dumnezeu în inima lor, se întâlniseră cu bucuria din inima lor. Toată această vorbire despre bucurie, dacă nu o experimentăm în nici un fel, rămâne şi ea exterioară. De aceea, Mântuitorul nu ne-a lăsat singuri, nu ne-a lăsat numai mărturia Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor, ci S-a pus pe Sine la dispoziţia noastră, aici şi acum, ca să ne dea bucuria deplină.

Veţi vedea şi ştiţi din experienţă, când începi să cercetezi duhul, primul lucru pe care-l întâlneşti este păcatul. Cum să mă bucur dacă am făcut aşa şi aşa… ? Şi zic: „Bine, dar m-am spovedit şi, totuşi, deşi m-am spovedit eu nu am bucuria. De ce?”. Părinţii spun că nu avem bucuria pentru că nu am primit iertarea. Darul pe care ni-l dă Dumnezeu este iertarea tuturor păcatelor noastre. Nu există păcat care să nu fie iertat de Dumnezeu, cu o singură condiţie: să ne lepădăm de el şi să i-l dăm Lui. Noi ne ducem de foarte multe ori la Dumnezeu, Îi spunem păcatele şi plecăm cu ele acasă! Nu i le dăm. Mântuitorul, Mielul lui Dumnezeu, a venit să ridice păcatul lumii. A ridicat păcatul lumii, dar eu, acum, trebuie să i-l dau pe al meu cel de acum. Vă spuneam că împărăţia este întreagă în mine, dar eu, pentru păcatele mele, merit să intru în iad. Şi dacă nu vreau să intru în iad, trebuie să mă lepăd de păcatele mele.

Dacă eu am păcatul mâniei, când mă gândesc să mă lepăd de acest păcat, îmi zic: „De acum nu mă voi mai mânia”. Dar este fals, pentru că nu asta-i lepădarea de păcatul mâniei; aceasta este hotărâre să nu mai păcătuiesc. Poate fi bună, dar poate fi doar o umflare a egoului meu care zice: „Eu pot să nu mă mai mânii”.

 Mântuitorul îmi cere să mă lepăd de păcat, să mă pocăiesc, să-mi schimb cu totul mintea – metanoia – să-mi răsucesc sistemul de gândire, direcţia. Aşadar, dacă eu gândesc: „De-acum încolo n¬am să mai fac”, nu mi-am răsturnat gândirea, ci eu hotărăsc să fac ce cred eu că e bine. Răsturnându-mi gândirea zic: „Doamne, ia de la mine păcatul ăsta că fără Tine nu pot să mă vindec de el. Ţi-l dau Ţie, Ridică-l de la mine. Când îl spun părintelui sub patrafir un păcat, îl las acolo, la picioarele crucii care ne-a adus iertarea, dacă mă îndur să-l dau. Acest lucru aduce vindecarea. Din motivul aceasta mulţi se spovedesc, dar puţin ies plini de bucurie de la această minunată Taină.

„Păi, cum să-i dau Lui un păcat aşa îngrozitor!?”. „Dar Domnul pentru asta a venit…”. O dată, la un centru de recuperare a copiilor numiţi ai străzii, cineva m-a întrebat: „Chiar îl ia?” Eu am zis: „Chiar îl ia!” Atunci a zis: „Ia, Doamne! Ia, Doamne, păcatul meu!” şi a făcut un gest cu mâna; nu putea să se lase de scuipat. Când m-am dus data următoare a zis: „Măicuţă, n-am mai scuipat, mi 1-a luat!”. Să reţinem, a făcut gestul fizic să-l dea. Noi suntem „oameni mari”, nu-l putem imita, dar dacă vreţi să vedeţi că-i adevărat faceţi acest gest înlăuntru dumneavoastră: „Doamne, uite păcatul acesta, Ţi-l dau Ţie, şi Tu vino cu harul Tău în locul păcatului meu”. Altfel nu vom dobândi decât o părelnică liniştire a conştiinţei. Nu vom fi liberi.

Deşi vede că ne pare rău de păcatele noastre, Dumnezeu ne lasă cu ele, cu păcatele şi cu slăbiciunea pentru ele şi din cauza lor, până în clipa în care ne vom lepăda de ele. Prima bucurie pe care o trăieşte omul este bucuria păcătosului care se pocăieşte, păcătosul care se leapădă de păcat. Când plecăm de la Spovedanie şi am trăit această bucurie, parcă plutim, parcă zburăm. In genneral, bucuria ne face să plutim. Dacă ne doare capul sau piciorul şi primim un telefon că ni s-a realizat o problemă, că ni s-a împlinit un lucru care ne bucură, nu mai simţim nici o durere. Deci, în ucune este o putere care vindecă durerea de cap, care uşurează greutatea trupului. Un om trist de-abia merge, un om bucuros, merge de zece ori mai mult decât un om necăjit. De ce? Pentru că ucuna este puterea Duhului Sfânt care lucrează în noi, este Mărturia prezenţei Duhului Sfânt în noi. Şi atunci, dacă sunt trist zic aşa: „Am un duh rău în mine! Doamne, scoate duhul rău şi vino cu Duhul Tău”, şi se întâmplă această minune. Această bucurie pe care o trăim după spovedanie este lucrarea lui Dumnezeu. Mai scade, pentru că iar am făcut un lucru rău. Noi trebuie să ştim că nu există om fară de păcat şi omul până moare greşeşte; nu mai facem păcatele acelea îngrozitoare şi de moarte, dar noi greşim tot timpul. Până nu vom fi sfinţi, vom fi în greşeală, până nu vom avea lumina permanentă a Duhului Sfânt, suntem orbi. Şi când e „orb” omul, şi creştinul, ce zice: „Doamne luminează!”. Noi tot timpul vom zice: „Doamne luminează-mă, Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, Doamne ridică asta de pe mine…”.

Şi iarăşi şi iarăşi să mă spovedesc? Da, pentru că cea care m-am spovedit săptămâna trecută, nu sunt eu. Intre timp eu sunt altă persoană. Altfel greşesc astăzi, şi mă duc din nou să mă spovedesc, nu pentru că nu m-am spovedit bine, ci pentru că eu, cea de astăzi, nu m-am spovedit încă. Chiar dacă voi spune păcate pe care le-am făcut acum 20 de ani, tot ale mele – cea de astăzi -sunt, pentru că, cu înţelegerea mea de azi, păcatul e altul. Atunci puteam să consider că nu-i nimic, acum pot să consider că este ceva rău. Deci, astăzi îl dau lui Dumnezeu, pentru că astăzi l-am simţit cu simţirea mea duhovnicească că e păcatul meu.

Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad

 [twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ