Cugetări duhovniceşti: Dumnezeu le-a făcut pe toate pentru mântuirea omului

0
34

Sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu a hotărât din nemărginita Sa bunătate, să existe şi alte fiinţe care să participe la slava şi la fericirea Sa.

Sfântul Grigorie Teologul spune că: „De aceea nu a plăcut dumnezeieştii bunătăţi să se mişte numai în contemplarea Ei însăşi, ci trebuia să se răspândească binele şi să se întindă (peste tot), astfel încât să fie mai multe binefacerile, căci aceasta este dovada nemărginitei bunătăţi”.

La început a creat îngerii şi toate Puterile Cereşti. Şi astfel au fost create alte străluciri slujitoare Celei dintâi. Deoarece se află în jurul lui Dumnezeu şi sunt luminate de către El, acestea nu se află într-o desăvârşită nemişcare către rău, ci cu greu pot fi mişcate spre răutate.

După crearea îngerilor, Preabunul Dumnezeu, fiind iarăşi mişcat de bunătate, l-a făcut pe om şi l-a aşezat ca împărat al lumii materiale pe care o zidise mai înainte. Omul constituia unirea lumii revăzute cu cea văzută. Aici însă merită să cităm cuvântul Sfântului Dionisie Areopagitul, pasărea Cerului, din Cartea sa Despre numele divine:  „Dumnezeu iese din Sine din nemăsurata dragoste pe care o are faţă de făpturile Sale şi mai ales faţă de om şi, deşi este mai presus de toate, Se pogoară cu cer cele mai de jos, ca să le împărtăşească acestora bunătatea Sa”.

După ce Preabunul Dumnezeu le-a creat pe toate în şase zile, făcându-Se afară de Sine, în cea de-a şaptea S-a odihnit de toate lucrările Sale, adică S-a întors întru Sine, aşa cum teologhiseşte atât Sfântul Grigorie de Nyssa, cât şi Sfântul Grigorie Palama.

Dumnezeu-Tatăl nu S-a mulţumit numai cu Sine şi cu iubitul Său Fiu şi cu Sfântul Duh, ci a voit, din nemărginita Sa bunătate, să poarte grijă de om şi să-l facă fiu al Său înfiat după Har şi părtaş al Duhului Sfânt.

Dumnezeu a pregătit împărăţia Sa mai înainte de întemeierea lumii şi mai înainte de veacuri, pentru a-l răsplăti şi a-l încununa pe om, dacă acesta va voi să se supună Legii Sale. Menirea omului este să îşi amintească de Binefăcătorul său, să-L slăvească şi să tindă mereu să ajungă la slava pentru care Dumnezeu l-a rânduit, adică să ajungă de la cel după chip la cel după asemănare şi să devină dumnezeu după Har.

Toate s-au făcut spre folosul şi odihna robilor Săi, aşa cum spune dumnezeiescul Pavel: „toate sunt pentru noi”. Pentru mântuirea noastră sunt rânduiţi dumnezeieştii Arhangheli şi îngeri, întâi-stătătorii Raiului şi ai Cerului, ca să-l ajute până şi pe cel mai neînsemnat om să se mântuiască: „îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?”.

Dumnezeu a creat toată această lume simțită din nimic pentru mântuirea omului şi l-a aşezat împărat peste toate creaturile Sale, ca acestea să-l slujească. L-a făcut pe om ca să asculte numai de voia Sa dumnezeiască. Pentru aceasta Dumnezeu a dat Lege şi a trimis Prooroci care nu s-au îngrijit de nimic altceva, decât de mântuirea noastră.

Sfântul Nicodim Aghioritul în lucrarea sa Deprinderi duhovniceşti arată că Sfânta Treime nu doreşte nimic altceva mai mult decât mântuirea noastră. „O, auzire minunată! Sfânta Treime Se străduieşte să săvârşească mântuirea ta, o, omule! Căci pe cât de mare este lucrarea creării tale, tot pe atât de mare şi întru nimic mai mică este lucrarea mântuirii tale. De vreme ce al atotputerniciei lui Dumnezeu este şi a te aduce din neființă la fiinţă şi a te păzi întreg în această fiinţă și a te mântui”.

Aşadar, fiindcă nimic altceva mai de preţ şi mai sfânt nu există pentru fiecare om decât mântuire sufletului său, să-şi spună fiecare sieşi: „Iartă-mă, Doamne, pe mine cel care până acum am petrecut atât de nepăsător faţă de mântuirea sufletului meu! Nu numai că nu m-am îngrijit să-mi împodobesc veşmântul sufletului cu lucrările virtuţilor, ci l-am şi întinat cu atâtea fapte necurate. Dăruieşte-mi, Doamne, pocăinţă ca să şterg zapisul păcatelor mele, ca să se liniştească şi conştiinţa mea care mă mustră cu asprime. Îţi mulţumesc că îngădui să mai trăiesc, deşi sunt nevrednic de dragostea Ta, şi ajută-mă să petrec în pocăinţă cealaltă vreme a vieţii mele, ca să mă mântuiesc!”

Timpul vieţii noastre, fraţilor, trece repede. De aceea, prima noastră grijă trebuie să fie aceasta: ”Ce să fac ca să mă mântuiesc?”. De această puțină vreme care ne-a mai rămas în această viaţă depinde soarta noastră viitoare, sălăşluirea în Rai sau în iad.

Să nu ne îngrijim mai mult de nimic altceva, decât de mântuirea sufletului nostru. Dacă de aceasta ne vom îngriji, toate celelalte lucrări ale noastre vor fi corecte, deoarece sănătatea sufletului luminează mintea noastră şi astfel ea vede limpede şi acţionează cum se cuvine.

Să nu întrebăm nimic altceva, decât: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. Au trecut mulţi ani în care fie din neştiinţă, fie din nepăsare am săvârşit multe păcate. „Destul că în vremurile trecute aţi făcut cu desăvârşire voia neamurilor”. Acum să ne silim pe noi înşine pentru a săvârşi binele, ca să nu fim osândiţi şi să trăim veşnic în întuneric. Să dăm dovadă de sârguinţă, aşa cum porunceşte dumnezeiescul Pavel: „Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toți”.

Să ne nevoim acum să biruim patimile noastre şi poftele cele rele ce ne războiesc, ca să nu fim ruşinaţi pentru viaţa noastră păcătoasă înaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Dumnezeu! „Iată acum vreme bineprimită, iată acum ziua mântuirii”.

Dacă nimic nu poate alunga nepăsarea noastră şi să rupă legăturile patimilor noastre, măcar să-L privim pe Hristos în ochi, dacă îndrăznim şi aceasta, pe Cel care Şi-a vărsat tot Sângele pentru mântuirea noastră. Nimic altceva nu ne mântuiește decât Crucea şi Sângele lui Hristos.

Bunul Dumnezeu, din multa Sa dragoste, ne-a adus în această lume. Şi, prin urmare, răspunzând la această dragoste, se cuvine ca în această viaţă pământească toate faptele noastre să înceapă de la Dumnezeu şi să se termine în Dumnezeu, fiindcă Domnul este „Alfa şi Omega, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine”.

Nefolositoare şi zadarnice sunt toate faptele noastre care nu se fac întru supunere faţă de voia dumnezeiască şi care nu au ca scop slăvirea lui Dumnezeu cel Sfânt. Toate faptele noastre păcătoase vor fi arse de acel foc dumnezeiesc în Ziua Înfricoşătoarei Judecăţi.

Aşadar, de vreme ce Dumnezeu din dragoste a rânduit să împărăţim veşnic împreună cu El şi ne ajută mult să dobândim această fericire, trebuie ca și noi să ne scârbim de mocirla plăcerii şi a păcatelor de tot felul pe care ne-o aduc diavolul şi Lumea.

Suntem datori să alegem una din cele două veşnicii, căci nu există o stare intermediară, ci fie Raiul, unde ne vom desfăta pururea de fericirea lui Dumnezeu, fie iadul, unde vom fi pedepsiţi pentru totdeauna cu tot felul de chinuri.

De vreme ce Dumnezeu ne dăruieşte acum puţină vreme de pocăinţă, nu va fi, oare, o mare nebunie dacă nu o vom folosi aşa cum trebuie pentru mântuirea noastră?

“Cugetări duhovniceşti” – monahul Marcel Karakalinul. Traducere din limba greacă de Ieroschim Ştefan Nuţescu -Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos. Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2014