Cu un picior misionar în tarlaua vecinului

0
25

La o catedrală mitropolitană dintr-un cochet oraş ardelean, aşa după cum se îndătinase, fiecărui preot arondat sfântului lăcaş îi revenea câte o săptămână de tând la slujire.

Săptămână în care, aşa cum e şi firesc, serviciile liturgice şi recompensa lor reveneau preotului slujitor de rând. Doar că, dintre cei cinci parohi în discuţie, mai mereu unul dintre preoţi (acelaşi!) era excesiv de… sârguincios în pastoraţie.

Aşa se face că ba se „nimerea” la câte una (sau mai multe) cununii, ba conştiinţa-i colegială nu îi dădea pace să nu i se alăture preotului de rând la câte un alt serviciu sau, mai ales, se regăsea cel mai bine în scaunul spovedaniei, peste zi, într-un ungher sau altul al catedralei, abordând credincioşii indecişi să vină la spovedanie.

În paranteză fie spus, întotdeauna avea aşezate lângă el şi câte o bancnotă de 1, 5, 10 şi 50 Ron, ca „elemente ajutătoare”, experienţa pastorală dovedindu-i că astfel purerea de sugestie e mult mai relevantă pentru credinciosul care, poate, din preaîmpovărarea de păcate, uită să se mai îndeletnicească şi cu cele ale… cezarului, după cum atât de bine zice cuvântul Scripturii.

Într-una din zile, mitropolitul locului vine cu un grup de pelerini să le prezinte catedrala.

După ce face un relevanr tur al sfântului lăcaş, vlădica dă cu ochii de părintele nostu, aflat în exerciţiul funcţiunii, desigur…, în timpul săptămânii de rând a altui coleg de slujire.

– Ce faci, Părinte (să îi spunem, generic… n. n.) Ghiţă? îl interpelează părinteşte arhiereul.

– Ce să facem, înaltpreasfinţia Voastră?… Şi eu, în ogorul Domnului.

– Da, da, ogorul Domnului! Doar că eşti cu un picior în tarlaua lui Costi (preotul de rând în acea săprămână, nr.).

“200 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor” – Culegere şi adaptare Romeo Petraşciuc. Editura Agnos, 2015