Cruţarea de sine

0
94

Cleopa 2Această prea blestemată patimă a cruţării de sine pururea strigă către noi, asemenea lui Petru altădată: „Cruţă-te pe tine omule, să nu-ţi fie ţie una ca aceasta, ca să nu suferi dureri, defăimări sau moarte sau orice osteneală pentru faptele cele bune!”. O, cât de fericit este acel suflet care, văzându-se sfătuit în taină de acest gând al cruţării de sine, îi va zice ca şi Mântuitorul oarecând lui Petru: „Treci înapoia Mea, satano, căci aceste grăiri tainice ale tale nu sunt de la Dumnezeu, ci de la diavolul, de a mă cruţa pe mine însumi”. Şi aşa, împotrivindu-se, se sileşte a merge neabătut şi cu bună înţelegere pe calea suferinţelor şi a durerilor până la moarte.

Altă patimă care izvorăşte din iubirea de sine este îndreptăţirea de sine, care ne zice cam aşa: „Vezi, omule, tu ai dreptul să te cruţi pe tine, să dormi mai mult, să primeşti mâncăruri mai bune şi grase, să mai bei şi vin şi să nu te mai osteneşti aşa de mult ca să nu slăbeşti sau să te îmbolnăveşti. Apoi, tu ai dreptul să fii băgat în seamă, că eşti şi tu cineva şi nu trebuie să laşi să te defaime toţi, să te ocărască sau să-ţi strice numele tău cel bun. Tu ai dreptul să-ţi cruţi cinstea ta, viaţa ta, bogăţia ta şi altele de acest fel”. Şi aşa, tot îndreptaţindu-ne în cugetul nostru, nu voim a ne lepăda de sine şi a răbda osteneala pentru lucrarea faptelor bune.

Un alt vlăstar prea rău al iubirii de sine este mulţumirea de sine (după Sfântul Teofan Zăvorâtul). Această patimă a mulţumirii de sine, ca şi maica ei cea blestemată, este foarte subţire şi cu anevoie de cunoscut, fiind mai rea decât cele de mai sus întrucât acelea ne împiedică în mod direct de la lucrarea faptelor bune, pe când aceasta cu alta viclenie ne amăgeşte pe noi. Ea face ca sufletul nostru să fie sătul de fapta bună şi aşa îndeamnă pe fariseul nostru cel dinăuntru să înceapă a striga prin gânduri la noi: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne (Luca 18; 11), că tot am şi eu ceva fapte bune! Am făcut atâtea şi atâtea osteneli, am făcut atâţia ani ascultare în mănăstire, am făcut canon, pravilă, am păzit sărăcia cea de bunăvoie, mi-am păzit fecioria, am răbdat atâtea necazuri şi mi-am păzit făgăduinţa vieţii călugăreşti”.

Prin asemenea măguliri sataniceşti, mulţumirea de sine închide în nelucrare sufletul nostru, nelăsându-l să sporească întru dorirea de a lucra fapta bună până la moarte şi învăţându-ne să ne mulţumim cu cele ce avem şi cu starea în care ne aflăm. Aceasta prea blestemată şi subţire patimă ne face să nu mai flămânzim şi să nu mai însetăm niciodată după dreptate (Matei 5, 6); ne face să lâncezim şi să stăm pe loc în calea sporirii şi a creşterii celei duhovniceşti. Dumnezeieştii Părinţi zic că cel ce se opreşte din lucrarea faptelor bune este la fel cu cel ce se întoarce înapoi (Filocalia, 2, Sfântul Maxim Mărturisitorul, p. 155).

Altă fiică blestemată a iubirii de sine este lauda de sine. Aceasta e şi mai rea ca celelalte mai sus zise, căci, şi ea, nu numai că ne împiedică din lucrarea celor bune, dar ne îndeamnă a ne lăuda cu cele ce ni se par fapte bune. Această răutate ne face să uităm că nimic nu este al nostru, după cea scrisă: Ce ai, omule, care nu ai luat? Şi dacă ai luat, de ce te lauzi, ca şi cum nu ai fi luat? (I Corinteni 4,7; Iacov 1, 17; II Petru 1, 3).

O altă ramură blestemată a iubirii de sine este trâmbiţarea de sine. Despre aceasta a zis unul din Sfinţii Părinţi că „nevoinţa care se trâmbiţeză pe sine este goală şi nu preţuieşte nimic” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Op, cit., p. 234). Aceasta ne îndeamnă nu numai a ne lăuda cu isprăvile noastre, dar – ceea ce este mai rău – şi a le trâmbiţa şi a le vesti la mulţi, ca în acest chip să adunăm din gura oamenilor putregaiul slavei deşarte şi să pierdem toată osteneala cea pentru fapta bună.

Alt vlăstar diavolesc, care izvorăşte din iubirea de sine este şi plăcerea de sine. Aceasta ne face să ne complăcem în starea în care ne aflăm şi ne orbeşte foarte mult spre a nu cunoaşte mulţimea cea nenumărată a lipsurilor şi a neputinţelor noastre trupeşti şi sufleteşti. Aceasta este o amăgire de sine (Galateni 6, 3) şi îşi are rădăcina în îndreptăţirea de sine (Proverbe 28, 26; 30, 13; Isaia 1, 15; 65, 5).

Altă răutate care răsare din iubirea de sine este nălucirea de sine. Această nebunie a noastră de a ne năluci nouă înşine că suntem ceva, că ştim ceva, că avem ceva şi altele de acest fel, ne vine din necunoaşterea neputinţei şi a nimicniciei noastre pe acest pământ. Dacă ne-am socoti praf şi cenuşă şi viermi stricăcioşi pe pământ (Psalm 21,6; Iov 25, 6; 42, 6), această nălucire de sine ar înceta în mintea noastră, iar dacă nu o vom smeri prin aducerea-aminte de: moarte, de judecată şi de osândă pentru păcatele noastre, ea va creşte în noi, aducând şi năluciri, prin visuri şi vedenii drăceşti. Astfel, vom ajunge a avea năluciri ca proorocii cei mincinoşi şi înşelaţi de diavoli (Scara, Cuv. 3 şi altele).

O altă odraslă a iubirii de sine este şi închipuirea de sine. Când vine aceasta în mintea noastră, începem a cugeta despre noi şi a zice în gândul nostru: „Aşa cum sunt eu, nu pot mulţi; ce ştiu eu, nu ştie oricine; ce pot eu, nu poate oricine” şi altele de acest fel. Astfel, cu această urâtă închipuire de sine ne umflăm de slavă deşartă şi plutim în întunericul răutăţilor noastre, iară a ne cunoaşte nimicnicia şi neputinţa firii celei stricate, din care în toată clipa izvorăşte răutatea păcatelor. Închipuirea de sine ne ţine înşelaţi pururea spre a nu ne trezvi, nelăsându-ne astfel să ne întoarcem din toată inima către Dumnezeu, pentru a-I cere cu inimă îndurerată iertarea păcatelor noastre care nu au număr. Această patimă ne face cucernici numai la arătare (II Timotei 3, I 5; Tit 2, 16) şi nu ne lasă să cunoaştem că suntem plini de păcat şi nedreptate I (Matei 23, 25-28; Luca 11, 39 ş.a.).

Altă fiică blestemată a iubirii de sine este preţuirea de sine. Şi aceasta ne şopteşte prin minte: „Tu, omule, ai o valoare mare pe care nu o au mulţi. Tu preţuieşti mult şi de aceea ar fi trebuit să fii apreciat după valoarea ta şi după meritele tale şi să nu fii trecut cu vederea, ca un om de rând. Pe această blestemată patimă o strică cu totul cel ce fuge de slava omenească şi cugetă la slava cea veşnică şi nemuritoare a veacului viitor şi care pururea zăboveşte în rugăciunea cea din inimă (Sfântul Isaac Şirul, Filocalia X, Cuv. 1).

 Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ