Cristian Şofron: „Să încercăm să luăm din trecut ce credem noi că e bine şi să lăsăm totuşi copiilor noştri o speranţă”

0
714

tps-11-12_galerie_3_mareLoreta Popa

Atunci când venim pe lume, stelele au o anumită configuraţie. În funcţie de aceasta bătrânii spun că în viaţă avem sau nu şanse. Unii dintre noi au noroc, alţii nu. Unii au parte numai de necazuri, alţii habar nu au ce înseamnă să ai aşa ceva.

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike url=”http://bit.ly/1cRpQwc” style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Sunt unele cazuri în care stelele se aliniază special pentru ca un spirit aparte să vină pe pământ, iar unul dintre aceste spirite este actorul Cristian Şofron, care a avut norocul ca, de la primii paşi în ceea ce a devenit meseria sa, să fie călăuzit de stâlpi uriaşi precum Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Iurie Darie, Ştefan Mihăilescu Brăila, Lazăr Vrabie, Sergiu Nicolaescu, Ion Besoiu.

Viaţa lui nu avea cum să fie una oarecare, pentru că aerul pe care aceşti monştri sacri ai teatrului şi filmului românesc l-au respirat l-a atins şi pe el. A jucat pe rând în „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, „Toate pânzele sus”, „Doi ani de vacanţă”, „Pentru patrie”, „Trandafirul galben”, „Mircea”, „Punctul zero”, „Orient Expres”, „15”, „Noi, cei din linia întâi” şi „Supravieţuitorul”.

16051_108376055997579_1332439416_nS-a schimbat în timp, a crescut, a învăţat, a acumulat şi a păstrat. În teatru a făcut roluri pe care spectatorii le ţin minte şi astăzi. Ne ştim demult şi pentru că acordul modului de a gândi naşte prietenia, în timp, ne-am apropiat.

Preocupările pentru promovarea culturii, atenţia pentru tinerii actori, bucuria pe care o împărtăşeşte cu cei din echipa sa, succesul pe care îl are ca director general la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu din Capitală, au demonstrat nu doar că este un om extraordinar, dar şi că pune suflet în tot ceea ce face.

Cristian Şofron s-a născut la 9 mai 1958, la Bucureşti, este actor la Teatrul Nottara şi formează o familie frumoasă alături de actriţa Andreea Măcelaru Şofron, cu care are doi copii minunaţi, Sara şi Luca.

Cristian Şofron a ştiut, deşi a început devreme să-şi manifeste talentul, că acesta nu este suficient, că este nevoie de studiu, de pregătire, de voinţă, de tenacitate pentru ca să ajungă acolo unde ştia că trebuie să respire, pe vârfurile înalte ale meseriei pe care a ales să o practice.

Şi-a şlefuit talentul până când a strălucit fiecare faţetă a acestuia, ştiind că dimensiunea autentică a teatrului pe care îl va juca este incandescenţa. Vă invit să citiţi un interviu despre toate acestea şi mai mult decât atât cu actorul Cristian Şofron.

toate

De ce film, de ce teatru, de ce actorie?

Hai, să zicem că sunt un caz mai special, dar nu în sensul acela, ci pentru că după cum bine ştii am început foarte devreme contactul cu meseria aceasta. La 9 ani am făcut primul film, apoi am avut spectacole la cercul de teatru al Palatului Copiilor, unde se întâmplau tot felul de lucruri frumoase.

Existau pe atunci dascăli adevăraţi, exista acea pasiune pe care lumea încet, încet a mai pierdut-o. După care, sigur au fost cele două spectacole la Teatrul Nottara care m-au direcţionat într-un fel, să spun aşa. Am avut şansa să joc în „Şi eu am fost în Arcadia” şi în „O lună la ţară” a lui Turgheniev, şi cu mintea de copil de atunci ştiam ce însemna întâlnirea cu George Constantin, Lucia Mureşan, Gilda Marinescu.

Mult-zgomot-pentru-nimic

Aceste întâlniri nu prea aveau cum să nu lase o amprentă. A urmat apoi perioada de film, când Sergiu Nicolaescu m-a distribuit în primul meu film important, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, unde repet, cu pioşenie, am avut bucuria să-l cunosc pe Amza Pellea.

Nu vorbesc de actor, cuvintele sunt prea sărace ca să-l descriu, cât despre om. Era absolut fabulos. Am jucat atunci şi alături de Octavian Cotescu, care mai târziu mi-a fost profesor la IATC, de Gheorghe Dinică, Iurie Darie, de Ioana Bulcă…

atunci_i_am_condamnat_pe_toti

Nu am să obosesc niciodată să spun cât de mult a contat pentru mine întâlnirea cu aceşti monştri sacri şi că undeva acolo înăuntrul sufletului meu au declanşat ceva şi şi-au lăsat amprenta extrem de pregnant. Sunt lucruri pe care nu am cum să nu le amintesc de fiecare dată când am ocazia, pentru că e păcat. Lumea uită de marile valori, de marile capacităţi ale poporului nostru şi nu e bine.

În perioada aceea de început a carierei tale bănuiesc că ai văzut, ai înţeles, ai perceput cu adevărat adevărul despre prietenie. Aceste întâlniri cu oameni extraordinari, irepetabili, au deschis pentru tine calea spre bucuria de a avea prieteni. Crezi că există vreun secret al prieteniei? Ce înseamnă pentru tine acest sentiment?

sergiunicolaescu015

Cred foarte tare, insist, cred foarte tare în prietenie. De cele mai multe ori, fără să exagerez, cred că relaţiile de prietenie sunt la fel de importante precum cele de familie, iar eu sunt un familist convins din toate puncte de vedere. E un mecanism pe care n-o să-l putem descifra niciodată. Cred că se întâmplă ceva între doi oameni, între bărbat şi bărbat, femeie şi femeie, femeie şi bărbat, care ajung să fie prieteni.

Cred în acea prietenie care rezistă şi uneori după mulţi ani te întâlneşti cu persoana respectivă şi este ca şi cum te-ai despărţit ieri. Nici măcar nu este nevoie de o efuziune a reîntâlnirii, reiei o discuţie încheiată ieri, alaltăieri, ceea ce este foarte important. Dacă este să revenim la oamenii care m-au marcat, am avut o relaţie absolut specială cu Sergiu Nicolaescu.

1451437_229690793866104_891400375_n

Nu ştiu şi nu sunt în măsură s-o numesc prietenie sau nu. Erau perioade extrem de lungi în care nu vorbeam cu dumnealui, nici măcar la telefon, dar atunci când vorbeam sau îl sunam (sau culmea, când mă suna dumnealui, ceea ce se întâmpla rar), am avut întotdeauna emoţii când am vorbit, nu am înţeles niciodată de ce.

Chiar avansând în vârstă, nu am înţeles de ce aveam un fior, probabil tot datorită unui sentiment de prietenie şi admiraţie pe care îl aveam faţă de el, dar conversaţia se relua absolut normal şi firesc.

Apoi, chiar dacă nu conştientizam atât de mult nu ai cum să nu simţi o presiune pozitivă a lui Sergiu Nicolaescu, de exemplu, sau Amza Pellea, cu ghilimele sau fără, nişte monştri ai meseriei ăsteia.

Despre Sergiu Nicolaescu de exemplu toată lumea l-a perceput ca pe un om dur, ca pe un om extrem de intransigent, dar eu am credinţa că era un suflet emotiv, sensibil. Sunt absolut convins de asta şi m-am contrazis cu multă lume. Era un om special. Cred că era altfel înăuntrul lui.

1452477_10152402066622004_2036096587_nCa să rezum, cred foarte mult în ceea ce înseamnă prietenie, mai ales că trăim vremurile acestea cel puţin ciudate în care prieteniile se fac numai de conjunctură, pe un interes mai mult sau mai puţin corect, iar de „marile prietenii” care durează şapte zile m-am cam săturat.

M-am săturat să fiu prieten cu oameni care după ce-i ajuţi nu te mai cunosc. Se întâmplă din păcate din ce în ce mai des. Oricum, sunt lucruri care se văd deja cu ochiul liber. „Mulţumesc”, „Vă rog să mă scuzaţi”, „Îmi pare rău”, chiar şi „Bună ziua şi „La revedere” au ajuns expresii demodate.

Îţi mai aminteşti de examenul pe care l-ai dat ca să intri la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică? Dar de profesorii tăi şi de sfaturile lor?

Cum să uit? Sigur că-mi amintesc. L-am sunat pe Amza Pellea şi i-am spus: „Vedeţi că anul acesta vreau să dau la IATC!” Prima lui reacţie a fost, ca să vezi ce fel de om era: „Bine că mi-ai spus, pentru că trebuie să mă cer afară din comisia de examinare! Dacă vei intra toată lumea o să spună că datorită faptului că ne cunoaştem!” Ce om, ce caracter şi ce fel de a vedea lucrurile. Nu cred că am mai povestit asta până acum. Mi-a spus atunci: „Ai pregătit un repertoriu? Vino până la mine să vedem”.

Am vorbit şi am spus ce pregătisem, ceva de George Bacovia. „E frumoasă poezia, dar să nu o spui pe asta!”, mi-a spus. Sincer să fiu, am stat doar o jumătate de oră, dar talentul şi experienţa pedagogică pe care le avea l-au făcut ca imediat să-mi spună unde greşeam.

Parcă mi-a limpezit mintea. Lucru pe care l-am mai întâlnit la profesorul meu Octavian Cotescu, la facultate. Toată lumea ştie că era un profesor absolut genial, în afara faptului că era un om minunat, un boier (aşa cum spun, aşa să se citească, un BO-IER în adevăratul sens al cuvântului), un domn.

deux-ans-de-vacances-tv-1974-02-g

Acolo am avut această revelaţie. Repetam cu colegii mei şi ne agitam, ne chinuiam. Apoi venea profesorul Cotescu şi spunea: „Puiule, acolo aşa, acolo aşa şi dincolo aşa!” Simţeai dintr-odată cât de simple erau lucrurile, îţi spuneai cum de nu te-ai gândit tu. Asta înseamnă acel ceva în plus şi extraordinara experienţă. Imediat vedea şi îţi spunea unde trebuie să lucrezi, îţi dădea şurubelul pe care să-l învârţi.

Meseria aceasta cred că de aceea este atât de minunată, trebuie făcută cu linişte, cu zâmbetul pe buze, cu o linişte sufletească şi mentală. E cumplit ritmul acesta nebun pe care-l trăim cu toţii şi care din nefericire se duce şi în zona noastră de teatru, de film chiar. Toţi se gândesc la bani. Aproape că mi-e frică să spun şi să mă întreb ce e mai important: să facem lucrul acela cum trebuie de fapt sau să ne gândim numai la partea de bani.

Cristian Sofron_nbun

Adevărurile sunt simple, sunt lângă noi, nici nu trebuie să le mai căutăm. Dar nu mai avem capacitatea de a le vedea, sau poate nu ne mai plac, nu ne mai convin. Ca să revin la ce m-ai întrebat, îmi amintesc că la examen am pregătit monologul „1 aprilie” al lui Caragiale şi „Mistreţul cu colţi de argint”, foarte la modă atunci, un poem superb.

Ne-am luptat 600 de candidaţi pe şase locuri. Parcă însemna ceva când intrai la Teatru. Noi, cei care am intrat atunci, am făcut armata cu toţii, ceea ce a fost excepţional. Undeva la Pleniţa, într-un batalion disciplinar, acolo trimiteau ei viitorii artişti ai ţării. Aveam şi vreo doi muzicieni, dar şi doi pictori. Stăteam în nişte condiţii nu prea strălucite, de ce să nu spun asta.

sergiunicolaescu014

Pentru că ai amintit de armată, ai jucat şi în acea perioadă sau a fost una mai dură, mai restrictivă?

Sigur că am jucat. Am nişte amintiri absolut fantastice. Eram cu Ducu Darie, Claudiu Bleonţ, Petrică Nicolae, Radu Amzulescu, vreo doi colegi de la operatorie. Am făcut nişte spectacole îmbrăcaţi în uniformă, acum dacă ar fi văzute ar fi considerate extraordinare.

Ţin minte că unul dintre ele era pe nişte poezii de Bacovia, aveam nişte umbrele negre, la sugestia lui Ducu, pentru că el punea în scenă spectacolele, un coleg cânta la percuţie, ce să mai vorbim, extraordinar. Spectacole rupte din contextul de armată. Culmea este că şi cei de acolo şi-au dat seama că se întâmplă nişte lucruri speciale şi nu au apăsat pe pedala armatei, chiar dacă atmosfera era cazonă.

554531_10151506637157357_913946073_n

Am crescut urmărind cu sufletul la gură aventurile tale în serialul „Toate pânzele sus”, regizat de Mircea Mureşan. Cred că astăzi ar fi cu siguranţă greu ca un asemenea serial să se mai realizeze. Ce a reprezentat pentru tine acea perioadă?

A fost cea mai minunată perioadă din viaţa mea legată de filme. S-au dat probe cu mulţi tineri pentru vremea aceea. Puţin amuzant este că ultimii care au dat probă am fost eu şi cu Horaţiu Mălăele. El era deja actor, eu eram în liceu, s-a întâmplat să iau eu rolul şi ţin minte că după mulţi ani, când ne-am întâlnit la Nottara, mi-a spus: „Măi, nea Cristi (că aşa mi se spune în teatru), nici nu ştii cât am suferit eu din cauza matale”. „Dar de ce?”, am întrebat. „Păi, ţii minte când am dat noi probe”. Zic: „Da, ţin minte”. „Şi ai luat mata.

Eu eram la început de drum şi mă gândeam că dacă aşa încep eu meseria asta şi vine un copil şi-mi ia rolurile, ce o să fac în viaţa mea”… Totdeauna ne amintim cu plăcere de povestea asta. Pe vremea aceea timpul se scurgea altfel. Filmările s-au întins pe vreo doi ani, astăzi de neconceput. Ritmul în care se fac filmele acum este foarte rapid, nu prea mai ai timp pentru tine, nu prea mai ai timp să te aduni pentru rolul respectiv.

PDVD_008toate panazele sus

E minunat că acest serial, după atâţia zeci de ani, are în continuare un efect pozitiv asupra publicului. O spun cu toată mândria că mă întâlnesc cu multă lume care îmi aduce aminte ce filme frumoase se realizau atunci. A fost o poveste frumoasă, o poveste în sensul bun al cuvântului, jucată cu credinţă şi bine făcută, care a rezistat atât timp cu metodele tehnice de atunci.

Dă actorul ceva din fiinţa sa în fiecare seară spectatorului? Există un schimb de energii între cel care dă şi cel care primeşte?

În mod normal (dar ce mai e normal astăzi), actorul dă din fiinţa care este în fiecare seară. Lucrurile acestea s-au spus atât de des în ultima vreme încât aproape că s-au demonetizat, dar eu cred că un actor nu trebuie să se facă Hamlet, ci să fie chiar Hamlet.

Trebuie să fii personajul acela, nu să te faci că eşti. Cred foarte tare asta. Am şi eu dezamăgirile mele în legătură cu meseria mea, cu ce se întâmplă în jurul meu, de felul în care este privit un artist în societatea de astăzi, este şi vina noastră, dar asta este cu totul altă discuţie. Sunt lucruri complicate, mai ales cu această fugă infernală după lucruri materiale.

cristinnnniuibu

Trăim cu toţii ce trăim, dar fără nicio limită, eu cred că este periculoasă şi nu ştiu unde ne duce. Care este ţelul? Până când o s-o mai ducem aşa? Cred că un actor ar trebui să dea în fiecare seară ceva din el spectatorului. Vorbesc acum de lucrurile minunate, aşa cum văd eu că ele ar trebui să fie. Poate tocmai de aceea, din nefericire, din ce în ce mai mulţi actori se sting destul de devreme.

Mai devreme decât ar fi normal, timp în care ar fi putut să dea publicului roluri minunate. Breasla actorilor este una atipică, pentru că aceştia în general nu vor să iasă la pensie. Nu au de ce. La 65 se află în puterea lor creatoare.

185840_10150106447992357_7225193_n

Ai putea să descrii viaţa de actor în câteva cuvinte?

Pe cea de acum mi-e greu s-o descriu. Este o viaţă un pic prea mult ancorată în colectiv. Neavând ce face ne cantonăm şi noi la această fugă după bani. Este din păcate o realitate. Din acest motiv nici nu mai e timp să te apleci asupra unui rol, asupra unui spectacol atât timp cât metabolismul creator ar necesita.

Mă întorc la alte vremuri şi-mi dau seama că din punct de vedere al organizării timpului mari diferenţe nu sunt. Lucram şi pe vremea aceea destul de mult şi făceam cu siguranţă mai multe filme decât acum, aveam cam acelaşi program. La 8 eram la radio, la 10 plecam la filmare, ne întorceam la repetiţie, aveam spectacole, dar parcă aveam alt timp să stăm şi cu noi, cu sufletul nostru, cu mintea noastră, cu omuleţul din text, personajul, te gândeai mai mult la el, la ce vrea să spună, de ce, ce a făcut când a spus asta, ce vrea să facă.

deux-ans-de-vacances_95941_21178

Nu vreau să generalizez, sunt convins că există oameni şi colegi de-ai mei care fac aceste lucruri, dar trebuie să recunoaştem că suntem din ce în ce mai puţini care fac asta, cu modestie şi respect faţă de toată lumea.

Este talentul un har?

Talentul este un har, dar talentul este şi foarte multă muncă. Nu cred că unul exclude pe celălalt. Celor care spun de ce trebuie să muncească, de ce trebuie să facă şcoala de teatru le spun că doar talentul nu este suficient. Un talent fără o rigurozitate, fără un program al vieţii, de repetiţii, disciplină a muncii este posibil ca din păcate să se piardă.

deux-ans-de-vacances_95940_8650Facultatea trebuie făcută. Sunt lucruri de învăţat, de exersat, de aflat. Să stau lângă George Constantin a fost un privilegiu, ca să-l amintesc numai pe dumnealui. Stând aproape de Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache este imposibil să nu treacă pe lângă tine aerul pe care-l respirau şi ei şi aşa să ai marea şansă ca o particulă din el să ajungă şi la tine.

La modul ideal un ACTOR ar trebui să se poarte într-un fel şi în afara scenei, să arate într-un fel, pentru că atunci ar fi şi tratat într-un anume fel. Pe mine mă amuză şi-mi plac poveştile despre vremurile când se opreau tramvaiele sau caleaşca pe bulevard să-l ia pe maestrul nu ştiu care. Era maestrul, însemna ceva pentru oamenii aceia.

E greu să te uiţi la un actor aşa cum cred eu că ar trebui, când îl vezi dimineaţă la coadă la cartofi. Pe de altă parte stai îţi spui că şi el trebuie să-şi facă aprovizionarea, şi el trebuie să mănânce, dar parcă nu l-ai vedea stând ziua la coadă şi seara să-l joace pe Hamlet.

179117_515278128531193_1686862493_nSpuneai la un moment dat că dimineaţa la 8.00 erai la radio. Ştiu că acolo veneau toţi actorii, de la toate teatrele din Bucureşti, era un fel de întâlnire la care participau cu toţii.

Aşa este. Iubeam teatrul radiofonic pentru că acolo puteam să joc roluri pe care la teatru nu reuşeam să le fac. Mă întâlneam cu actori pe care altminteri nu aveam unde să-i întâlnesc, pentru că eram la teatre diferite. Mi-a plăcut deşi era greu, nu făceai asta pentru bani, nimeni n-a făcut radio pentru bani, dar te întâlneai cu oameni minunaţi pe care altfel nu aveam ocazia să-i întâlneşti.

De patru ani eşti director general la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu, un loc în care te-ai implicat mult, în care crezi mult. Aşa este?

Sigur că da. Nu pot să nu mă bucur că spectacolele noastre sunt de patru ani selecţionate la Festivalul Naţional de Teatru sau că UNITER ne premiază şi am fost la toate festivalurile importante din ţară. Deci încă se mai pot face lucruri de valoare. Am avut aici o întâlnire extraordinară cu regizorul Victor Ioan Frunză.

În fiecare an am făcut împreună câte un spectacol şi lucrul acesta a contat foarte mult. Domnul Radu Beligan a pus în scenă la noi. Încerc după micile mele puteri să creez condiţii pentru spectacole de calitate, repet fără ca noi să ne numim teatru, ceea ce pe de o parte e un oarecare handicap pentru public, pe de alta am un oarecare avantaj pentru că aici pot să fac aproape orice fel de activităţi.

deux-ans-de-vacances_95943_36120

Facem spectacole de muzică, rock în parc, la Arenele Romane, avem un festival de muzică electronică, sunt atâţia tineri talentaţi care au nevoie să se exprime, care cântă doar în faţa familiilor, pentru că nu au spaţii adecvate. Avem spectacole pentru copii foarte bune, precum „Fetiţa cu chibrituri”.

Îmi place să cred că este adevărată vorba ce se spune despre noi cum că aici s-a format un pol cultural al Bucureştiului, îmi place să cred că aşa este. De asemenea, avem pictori care vin la noi cu mare drag, avem vernisaje, dar avem şi lansări de cărţi.

În România există un obicei de care cred că trebuie să ne debarasăm. Orice vrei să faci întâi ţi se spune: „Nu se poate!” Hai, să vedem dacă se poate, să încercăm! Dacă nu încearcă nimeni nu se întâmplă nimic. Aşa că noi am decis să încercăm.

Ce înseamnă credinţa pentru tine?

Pot spune că am descoperit mai târziu credinţa. E un adevăr pe care mi l-am spus doar eu mie până acum. Nu e foarte departe timpul în care am început să tind, să încerc să cred, să-L ating, să mi-L închipui pe Dumnezeu. Tatăl meu era ofiţer, probabil şi din cauza asta am crescut puţin altfel. Mama era un om credincios, dar ştim bine că pe vremea aceea nu puteai să te afişezi, era greu să mergi la biserică.

Photo-207 Cu george Mihaita

Probabil din cauza asta am avut o necunoaştere efectivă a fenomenului. Încerc în timp ce vorbesc să-mi limpezesc nişte lucruri, pentru că repet de câtva timp am această preocupare interioară, poate şi datorită faptului că eu cred că am mai înţeles câteva lucruri din viaţă şi din ce se întâmplă în jur. Poate şi datorită acestor întrebări pe care mi le pun mai nou am ajuns să-mi doresc şi să încerc, prin umilele mele puteri, să mă apropii şi să încerc să ating ceea ce se numeşte credinţă, ceea ce se numeşte Dumnezeu.

Merg la o mănăstire apropiată de suflet, nu aproape geografic, am acolo câţiva părinţi cărora mă mai destăinui. A fost foarte bine pentru mine, pentru că nici ei nu m-au forţat la absolut nimic. Lor am încercat să le spun ce spun acum. Mi-a plăcut mult şi am fost impresionat de faptul că nu sărit să-mi spună: „Vai, dar nu se poate, trebuie să faci asta!” Mi-au dat o marjă, nişte orientări.

Nu mi-au impus nimic. M-au călăuzit, ceea ce pentru mine a fost foarte bine, în direcţia pe care o doream şi o aşteptam de la ceilalţi. Deşi nu mai sunt atât de tânăr sunt deci într-o perioadă de început. O recunosc şi o spun cu sinceritate. O perioadă de început a acestei părţi a vieţii mele. Încerc cu pioşenie să fac ceea ce pot să fac în direcţia asta, restul nu depinde de mine.

La o ultimă întrebare vreau să-mi răspunzi, pentru că ştiu că te grăbeşti. Ce înseamnă pământul românesc pentru tine?

Înseamnă mult. În ziua de astăzi este ceva rău, este demodat să spui că eşti patriot. Dacă spui asta eşti considerat supernaţionalist. Eu cred că e bine să ne gândim la rădăcini, la trecut. Să încercăm fiecare după puterile noastre, după sufletul, după mintea noastră, cunoştinţele, să luăm din trecut ce credem noi că e bine, să modelăm şi să lăsăm totuşi copiilor noştri o speranţă.

Dacă tot timpul le spunem: „Aici e mizerie. Nu se poate trăi!” nu rezolvăm nimic. Ideea că trebuie să plece din ţară ca să le fie bine nu e bună. Dacă am pune toţi umărul şi dacă am avea toţi energiile acelea pozitive poate că am reuşi totuşi să nu mai fim atât de răi, intoleranţi, de încruntaţi. Încă sper la bine…

388681_10151523084822357_891262412_n

 

LĂSAȚI UN MESAJ