„Cred că aceasta este trezvia: când stai faţă către faţă cu Dumnezeu” (II)

0
31

trezvie 2– Aşa cum rugăciunea îl ajută pe om să ajungă la trezvie, au şi necazurile, încercările, o contribuţie la aflarea ei?

– Cred că au o foarte mare contribuţie. Astăzi, când rugăciunea este aşa de puţină, numai ispitele şi necazurile ne împing spre Dumnezeu, ne aduc la biserică. Acestea sunt poate calea cea mai bună spre înţelepţirea noastră, spre întoarcerea noastră la Dumnezeu. O dată ce Dumnezeu a răspuns la o boală, la o durere, la un necaz, în loc să rămână cu Dumnezeu, mulţi oameni aşteaptă un alt necaz ca să se întoarcă la El. De multe ori necazurile se prelungesc şi omul trebuie să strige mult, constant, îndelung, şi aceasta este o mare binecuvântare de la Dumnezeu, poate cea mai mare în lumea noastră. Dacă nu ne întoarcem la Dumnezeu de bună voie, ne întoarcem de nevoie.

Lipsa de trezvie aduce în mod firesc necazurile. Omul care uită de Dumnezeu înmulţeşte în mod firesc păcatul.

Omul se rătăceşte, se înstrăinează de Dumnezeu fără să-şi dea seama. El se înstrăinează de adevăr, de viaţa curată, de viaţa plenară, de viaţa care l-ar ajuta să trăiască plenar. Noi toţi tindem, în fond, spre o viaţă plenară, să trăim potrivit dorinţelor, aşteptărilor noastre. Sigur că aceste dorinţe sunt de multe ori deplasate, nu mai sunt autentice, dar prin înstrăinarea noastră de Dumnezeu şi cultivarea patimilor, omul îşi împuţinează viaţa cea adevărată. Patima nu-1 satisface pe om. Ea este o permanentă luptă cu nimicul, cum zice Părintele Stăniloae, care te preocupă şi te sfârşeşte, îţi deformează viaţa. Adevărata viaţă plenară nu-i decât în Dumnezeu, cu Dumnezeu. Experienţa păcatului ne mai întoarce la Dumnezeu. Pe unii îi întoarce definitiv, pe alţii numai pe moment şi se întorc iar la păcat şi iar la Dumnezeu.

– Conştiinţa păcatelor proprii şi gândul la Dumnezeu sunt simultane sau, după cum spun Sfinţii Părinţi, există anumite trepte în trezvie?

Dacă îţi dai seama că ai păcătuit, această conştiinţă vine din darul lui Dumnezeu. Tot ce este bun este o lucrare a harului şi începutul este totdeauna al harului. Când omul îşi dă seama de păcat, el se îndreaptă spre Dumnezeu, deci în momentul respectiv el stă oarecum în faţa lui Dumnezeu.

Este o împletire a conştiinţei păcatului şi a prezenţei lui Dumnezeu.

Sigur că da, poate nu-i o prezenţă clară, şi dacă această conştiinţă a păcatului persistă sau poate chiar se adânceşte, omul făcând şi experienţa durerii pe care o aduce păcatul, conştientizează tot mai mult nevoia de a se elibera de păcat.

Conştiinţa păcatului îl urmăreşte în urcuşul duhovnicesc, îl urmăreşte, cred, şi îl face pe om să se angajeze într-o luptă împotriva păcatului. Dacă păcatul este adânc înrădăcinat în sufletul omului, atunci el se îndreaptă spre Dumnezeu tot mai mult prin rugăciune, prin biserică, prin spovedanie, prin Sfintele Taine, şi Poate încetul cu încetul se eliberează de păcat. Astfel ţintea I se luminează tot mai mult, simte tot mai mult lucrarea, prezenţa lui Dumnezeu, şi îşi dă tot mai piuit seama de urmarea păcatului. Atâta timp cât eşti ln Păcat, nu-ţi dai seama atât de mult de gravitatea Păcatului pe care îl săvârşeşti, ca atunci când, cu mila ui Dumnezeu, te-ai eliberat de el. Acum poţi simţi libertatea fiilor lui Dumnezeu. Căci cine săvârşeşte păcatul nu este liber, cum spune Sfântul loan Evanghelistul. Numai robii lui Dumnezeu sunt liberi faţă de păcat. Această robie a lui Dumnezeu este cea mai mare libertate a omului.

– Deci trezvia se poate exprima şi printr-o obsesie, printr-o robie a lui Dumnezeu.

– Aceasta ar fi suprema dorinţă a omului credincios, să fie robit de gândul lui Dumnezeu, de prezenţa Lui. Când îl ai permanent pe Dumnezeu în mintea ta, în inima ta, în simţirea ta, îl vezi, te minunezi de făptura lui Dumnezeu, de toţi oamenii, te bucuri de ceea ce este pozitiv şi te întristezi de ceea ce este negativ în lumea aceasta – da, aceasta este o stare de nevinovăţie, de puritate sufletească şi, fără îndoială, în acelaşi timp de trezvie. Poate noi ne imaginăm că cei care au trezvie stau neclintiţi în faţa lui Dumnezeu. Şi aceea este trezvie, dar este o forţare a naturii. La început trebuie să ne-o impunem, dar ea este un dar al lui Dumnezeu, ca toate virtuţile. Virtutea presupune o colaborare a omului cu Dumnezeu, într-o luptă permanentă cu răul, în care sunt căderi şi ridicări. Toate acestea duc treptat la o pacificare a inimii şi mintea omului începe să se lumineze, să nu mai vadă numai răul pretutindeni, ci să vadă mai mult binele. E o transformare radicală a omului, dar aceasta se petrece în zeci de ani şi prin efort, ou rugăciune multă şi cu evlavie, cu facere de bine. Ajunge astfel să-L vadă pe Dumnezeu, şi aceasta este o trezvie ca dar al lui Dumnezeu.

Dialoguri duhovniceşti, Mitropolitul Serafim Joantă

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ