„Cred că aceasta este trezvia: când stai faţă către faţă cu Dumnezeu” (I)

0
53

trezvie 1– Înaltpreasfinţia Voastră, ce este trezvia şi care sunt implicaţiile ei în viaţa duhovnicească?

– Este o întrebare la care cred că se poate răspunde foarte greu. Ne raportăm la viaţa noastră, a tuturor, astăzi, şi nu ne limităm la citate din Sfânta Scriptură sau din Părinţii ascetici, unde găsim foarte multe lucruri frumoase despre trezvie. Cel mai uşor ar fi dacă am deschide Filocalia sau alte cărţi de duhovnicie pe care le avem, şi să răspundem de acolo. Totuşi, mi se pare că astăzi trezvia trebuie privită în contextul ei, în contextul de astăzi. Fără îndoială că ceea ce au spus Părinţii e valabil, dar constanta aceasta se încadrează sau se exprimă într-un context specific vieţii noastre de astăzi, o viaţă foarte slăbită din punct de vedere duhovnicesc. Oamenii sunt atât de fragili, de puţin rezistenţi în faţa ispitelor, a nevoilor, a greutăţilor vieţii, pentru că, din punct de vedere spiritual, lumea a slăbit demult.

Mă gândesc nu numai la creştini. Există o unitate a umanităţii. Omenirea evoluează mai mult sau mai puţin unitar. Ce se întâmplă într-o parte a lumii are ecou în cealaltă parte. Toţi constatăm că există această slăbire intelectuală a întregii umanităţi, a creştinismului poate cu deosebire, ceea ce ne influenţează pe toţi. Constatăm acest lucru mai cu seamă la tinerii care vin în mănăstire cu bune intenţii, dar care au o rezistenţă spirituală foarte mică. La primele ispite, la primele greutăţi ei cedează sau se smintesc. Cei mai mulţi n-au statornicia necesară, raportându-ne la generaţiile trecute. Un Părinte Cleopa a avut răbdarea să stea trei zile la poarta mănăstirii şi să lovească într-un butuc fără să se descurajeze, fără să se smintească de ceea ce i-a poruncit stareţul. Nu ştiu cine ar mai face astăzi lucrul acesta. Este un declin îngrozitor al vieţii spirituale de la noi şi de pretutindenea, care se datorează foarte multor cauze. Nu le putem analiza, căci ne-am îndepărta prea mult de subiect. Aşa cum zicea Părintele Rafael, este o poluare spirituală prin toate mijloacele, şi mai cu seamă prin televiziune, prin ceea ce se oferă privirii, prin reclame, care deturnează spiritul, rătăcesc mintea omului. Chiar dacă nu le privim, ele răspândesc o poluare spirituală care ne atacă pe toţi. Când se înmulţeşte păcatul în lume, acesta îi afectează pe toţi oamenii. Şi când lumea se poate înfrâna de la păcat şi se înmulţeşte sfinţenia, aceasta se răspândeşte în mod pozitiv asupra tuturor. Umanitatea trebuie văzută în ontologia ei, în evoluţia ei unitară. Firea umană este una în fiecare dintre noi. Ceea ce se petrece în toţi oamenii are repercusiune şi în fiecare dintre noi. Este o lege a duhovniciei pe care trebuie să o avem mereu în vedere.

Nu ştiu câţi oameni au auzit sau mai vorbesc astăzi despre trezvie. Să luăm problema mănăstirilor, căci trezvia este un subiect care trebuie să-i preocupe în primul rând pe monahi. Cred că aceştia sunt foarte puţin preocupaţi de trezvie. Am,putea defini trezvia ca trezire sufletească, stare conştientă în faţa lui Dumnezeu, singur în faţa singurului Dumnezeu – cum zice Evagrie Ponticul -, o faţă către faţă conştientă. Cred că aceasta este trezvia, când eşti faţă către faţă cu Dumnezeu, când stai în modul cel mai responsabil în faţa Lui şi îl contempli, îl vezi, stai de vorbă cu El.

Chiar dacă nu vorbim şi nu ne preocupăm de trezvie, aceasta nu înseamnă că nu avem şi momente de trezvie, căci Dumnezeu e bun şi milostiv, ascultă dorinţa şi necazul fiecăruia şi ne răspunde pe măsura sincerităţii cu care strigăm către El. De multe ori ne minunăm de răspunsul lui Dumnezeu, şi aceasta ne ruşinează şi ne face să ne dăm seama că El este prezent mereu şi că noi suntem absenţi, îndemnându-ne poate să fim mai prezenţi în faţa lui Dumnezeu şi deci mai atenţi cu noi înşine, cu ceea ce facem, cu rugăciunea în primul rând.

Trezvia se referă mai ales la o stare de rugăciune sau la momentul când facem rugăciunea, putând să o prelungim şi în afara rugăciunii, când muncim sau facem altceva. Trebuie să ne rugăm cu toată sinceritatea, cu toată inima, ca strigătul unui copil, ca strigătul unui om în pericol de moarte. Noi suntem într-un pericol pe care nu-l bănuim. Viaţa noastră se află într-un pericol constant şi numai mila lui Dumnezeu ne salvează, căci am putea muri de o mie de ori într-o zi. Dacă putem face o rugăciune cu mintea unită cu inima, cum zic Părinţii, din tot sufletul, atunci cred că experimentăm trezvia, starea aceasta în faţa lui Dumnezeu. Şi roadele ei nu vor întârzia să se arate. Vom avea o pace a inimii. Detaşându-se de prea multa ei dispersare în lume, inima se reunifică tot mai mult şi astfel devine tot mai conştientă de prezenţa lui Dumnezeu şi se poate ruga mai uşor, îşi poate aduce aminte mai repede de Dumnezeu. Acesta este un început al trezviei, o cale spre ea.

Dialoguri duhovniceşti, Mitropolitul Serafim Joantă

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ