Copiii și pilda samarineanului milostiv

0
84

samaritenul milostivStelele se întreceau în sclipiri aurii, iar luna îmbrăţişa pământul, învăluindu-l într-o lumină neobişnuită de care s-a mirat până şi întunericul nopţii a cărui putere se retrăgea încet, cedând locul unei mirifice nopţi luminoase.

Chicote vesele de copii se aud din camera în care se simţea iubirea şi fericirea. Doi copilaşi, o fetiţă şi un băieţel, zburdau neobosiţi în jurul tatălui cu priviri duioase, în timp ce frumoasa mamă pregătea o surpriză culinară pentru copilaşi, comorile ei nepreţuite.

– Zburdalnicilor, este timpul să vă puneţi în pat!

– Nu încă, tăticule. Se auziră la unison vocile firave.

Tatăl a reuşit să îşi prindă fetiţa, însă aceasta, cu o abilitate incredibilă, reuşise să se elibereze din braţele puternice dar, în acelaşi timp atât de delicate ale tatălui, zâmbind fericită de victoria ei şi bătând din palmele-i micuţe ca şi cum s-ar felicita singură pentru marea izbândă.

– Acum râzi, dar să vezi tu, când te prind, ce vei mai râde!

Joaca de-a prinselea a mai durat câteva minute când, obosiţi, cei trei se aşează în pat pentru o scurtă odihnă, aşteptând nerăbdători surpriza culinară. Fetiţa se sprijină pe braţul drept al tatălui, şuviţe din părul ei şaten curgând lin pe cămaşa albă a bărbatului, în timp ce băieţelul se aşează pe picioarele puternice, sprijinindu-şi capul pe pieptul de unde răsună puternic bătăile inimii.

– Până când mama va termina surpriza, am să vă povestesc ceva frumos.

– Ura! Se auziră, la unison, vocile angelice.

– Dar trebuie să faceţi linişte şi să ascultaţi cu mare aminte, pentru că vă voi pune întrebări iar, dacă aveţi nelămuriri, aştept întrebările voastre.

Fetiţa, cu cel mai dulce glăscior, întreabă:

– Este o poveste despre prinţese?

– Nu, este despre Superman! Îi răspunse, îndată, frăţiorul.

– De această dată v-aţi înşelat amândoi. Răsună vocea blândă a tatălui.

– Este o pildă şi se numeşte “Pilda samarineanului milostiv”, dar înainte, vreau să vă adresez o întrebare: Cine credeţi că este aproapele vostru?

Varii răspunsuri se aud îndată: vecina, mama, prietena mea, mătuşa…

– Ascultaţi pilda, iar apoi veţi vedea cine este cu adevărat aproapele vostru!

Copilaşii erau atât de încântaţi de cuvintele pe care le auzeau, încât au uitat cu desăvârşire de jucăriile aşternute pe covorul moale. Când ajunge la momentul în care samarineanului i s-a făcut milă de omul căzut între tâlhari, tatăl se opreşte.

– De ce te-ai oprit? Întrebă, puţin îngrijorat de întreruperea poveştii, băieţelul.

– Pentru că acum urmează o întrebare. Ce credeţi voi că a făcut samarineanul?

Liniştea se aşterne preţ de câteva clipe.

– I-a dat haina sa şi puţină apă! A răspuns zglobiul băiat.

– Nu, a mers după ajutoare. Se auzi, îndată, fetiţa.

La auzul acestor cuvinte, tatăl surâde uşor şi îşi continuă pildă. Ochişorii sufletelor inocente sclipeau precum aştrii pe bolta întunecată, inimioara lor fiind cuprinsă de o bucurie divină.

Sfârşitul pildei ilustrează o nouă întrebare, aceeaşi întrebare pe care o găsim în Evanghelia după Luca: Care dintre aceştia trei a fost aproapele celui căzut între tâlhari?

Răspunsurile se lasă aşteptate, sosirea mamei oferind un scurt moment de repaus. Ochii erau aţintiţi asupra minunatei gospodine care ţinea la spate surpriza culinară.

– Ghiciţi ce am făcut!

Un miros pătrunzător de mere coapte umple atmosferă, divulgând surpriza.

Copilaşii, simţind mirosul, sar îndată din pat şi se îndreaptă spre mămica lor, strigând bucuroşi: “Mere coapte, mere coapte!”

Râzând, mămica nu mai ascunde surpriza, expunând în fata copilaşilor nerăbdători o tavă plină cu mere coapte umplute cu nuci, mere care-ţi lăsau gura apă doar privindu-le.

Venind lângă iubita sa soţie, tatăl o sărută uşor pe frunte, şoptindu-i un “te iubesc” timid. Femeia, zâmbindu-i angelic, îl sărută pe obraz şi, după ce îi şopteşte şi ea cele două cuvinte, le împarte copiilor merele coapte.

În timp ce savurau cu poftă dulcile mere, tatăl le adresează aceeaşi întrebare. Copilaşii se privesc ca şi cum ar vrea să se convingă că se gândesc la acelaşi răspuns, iar apoi, foarte siguri, răspund: samarineanul.

Mama împletea părul fetiţei, iar tatăl îi felicită pentru răspunsul corect, încurajându-i să îi adreseze întrebări.

Băieţelul, după o scurtă ezitare, întreabă:

– Tăticule, cine era samarineanul?

– Dragul meu fiu, în acea vreme, samarinenii erau consideraţi păgâni, motiv pentru care evreii, din categoria cărora făceau parte preotul, levitul şi omul căzut între tâlhari, îi evitau.

Vocea cristalină a mamei preia discuţia.

– Îngeraşii mei, această pildă ilustrează faptul că aproapele nostru nu este neapărat cel de acelaşi neam cu noi, ci că aproapele nostru este tot omul, pentru că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem copiii Lui, cu aceleaşi drepturi, cu drepturi egale.

Sursa: ortodoxiatinerilor.ro

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ