Constituția Împărăției Cerurilor – O tâlcuire a Fericirilor

0
145

constitAm început să batem la porţile “Paradisului cel prea frumos al Scripturilor”, tâlcuind Evanghelia după Matei. De data aceasta ne oprim la prima parte a discursului evanghelic al Predicii de pe Munte, care cuprinde, de fapt, o adevărată „constituţie” a Împărăţiei Cerurilor. Dăm citire textului din capitolul cinci al Evangheliei după Matei: „Văzând mulţimile, Iisus s-a suit în munte şi aşezându-Se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-Şi gura îi învăţa zicând:

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

Feriţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima,  că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că acei fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri”.

 Orice stat, orice împărăţie, are o lege de bază şi aceasta se numeşte constituţie. Împărăţia pe care-o proclamă Domnul Hristos are şi ea o „constituţie”. Şi am putea spune că această constituţie, această lege de bază a Împărăţiei Cerurilor, este enunţată în capitolele cinci, şase şi şapte ale Evangheliei după Matei. Legea veche este sintetizată în cele zece porunci, Legea Vechiului Testament ne pune în faţă cele zece porunci. Ele vor rămâne valabile şi în Noul Testament, însă vor fi desăvârşite de cele nouă fericiri, şi de învăţăturile pe care Domnul Iisus Hristos ni le dă referitor la felul în care trebuiesc înţelese poruncile; nu în litera lor, ci în duhul lor. Cele zece porunci sunt prohibitive, adică ne învaţă ce să nu facem: să nu ucidem, să nu desfrânăm, să nu minţim etc.

Spiritul Noului Testament, al legii Noului Testament, a “Constituţiei Împărăţiei lui Dumnezeu” este duhovnicesc şi pozitiv; ne învăţă ce trebuie să facem. Nu-i suficient să nu facem răul, ci trebuie să facem binele.

Noi suntem foarte familiarizaţi cu ele. La fiecare Sfântă Liturghie, antifonul al treilea redă cele nouă fericiri. Nouă fericiri cuprinzând în ele virtuţile pe care trebuie să le aibă creştinul; să le aibă creştinul doritor de Dumnezeu, doritor de Împărăţia lui Dumnezeu. Le vom analiza în continuare.

“Fericiţi cei săraci cu duhul”. S-a discutat mult pe seama acestei fericiri. Cei care nu-L iubesc pe Hristos sau nu iubesc Biserica şi învăţătura Domnului Hristos, consideră că cei „săraci cu duhul” sunt oamenii tâmpiţi, oamenii proşti, oamenii limitaţi din punct de vedere intelectual. Nu este deloc adevărat.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune limpede care este înţelesul adevărat al acestei „fericiri”: cei săraci cu duhul sunt oamenii modeşti, oamenii care se smeresc de bună voie, oamenii plini de bun simţ, oamenii care leapădă orgoliul. Un om mândru, un om orgolios n-are ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu. Un om orgolios este pentru semenii săi o pacoste greu de suportat. Deci cei „săraci cu duhul” sunt oamenii modeşti, oamenii smeriţi, oamenii plini de bun simţ.

“Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Nu este vorba aici de plânsul care urmează unei pedepse primită pe dreptate, nici de necazul sau de suferinţa ce ne-o provoacă o „boacănă” pe care am făcut-o. Este vorba aici de plânsul pentru păcatele, pentru greşelile, pentru neîmplinirile, pentru răutăţile noastre.

Sfântul Apostol Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, în capitolul 7, versetul 10, zice aşa: „Întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, iar întristarea lumii aduce moarte”. Întristarea după Dumnezeu este întristarea pentru păcate, care ne dă un impuls spre a nu le mai face, înspre a fi buni.

“Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”. Deocamdată, privind atent istoria omenirii, s-ar părea că nu cei blânzi, ci dimpotrivă, cei duri moştenesc pământul. Împărăţia Cerurilor o moştenesc însă cei blânzi. Pământul celor blânzi este Împărăţia Cerurilor. Modelul absolut pentru noi creştinii este Domnul Iisus Hristos. Or, tot în Evanghelia după Matei, Mântuitorul zice aşa: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”.

“Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura”. Pe pământ nu există dreptate absolută. Oamenii se străduiesc, uneori, să facă dreptate. Însă dreptatea pe care o fac ei este relativă. De multe ori, însă, voit fac strâmbătate. Încalcă dreptatea. Şi atunci, unde este dreptatea celor ce plâng, celor ce suferă, dreptatea celor neîndreptăţiţi? Hristos este dreptatea celor neîndreptăţiţi!

“Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Milostenia este o virtute importantă pentru creştini. Tot în Evanghelia după Matei, în capitolul douăzeci şi cinci, atunci când ne este relatată a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, Învierea morţilor şi Judecata, ni se spune clar: criteriul după care Dumnezeu ne va judeca sunt faptele milei sufleteşti şi ale milei trupeşti. „Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi m-aţi cercetat”, le va spune Domnul Hristos celor ce vor moşteni Împărăţia Cerurilor”.

“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Orice creştin doreşte să-L vadă pe Dumnezeu. Necredincioşii, atunci când neagă existenţa lui Dumnezeu, spun că nu L-au văzut. Că nu L-au pipăit. Că n-au avut o experienţă directă legată de prezenţa Lui. Nici n-o pot avea. Pentru a-L vedea pe Dumnezeu e nevoie de o inimă curată. O inimă pângărită nu-L poate vedea pe Dumnezeu. O inimă pângărită este sălaşul tuturor răutăţilor. În Evanghelia după Matei, zice Domnul Hristos despre o asemenea inimă: „Din inimă ies gândurile rele, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Acestea sunt cele care-l spurcă pe om”. Iar un om cu inima spurcată nu-L poate vedea pe Dumnezeu!

Dacă dorim să-L vedem pe Dumnezeu, trebuie „să ne curăţim inimile”. Sfântul Simion Noul Teolog zice aşa: „Dacă atunci, la cumpăna dintre ere, Dumnezeu s-a coborât pe pământ, lucrul acesta s-a putut petrece pentru că a găsit sânul preacurat al Fecioarei Maria, unde s-a putut sălăşlui. Dumnezeu coboară şi în noi, în sufletul nostru, cu o singură condiţie: ca să facem din sufletele noastre fecioare curate, să facem din inimile noastre o inimă curată”.

“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Cei ce s-au purificat, s-au curăţit şi au dus o viaţă sfântă, au avut experienţa directă a lui Dumnezeu. L-au simţit pe Dumnezeu; L-au văzut pe Dumnezeu.

“Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Foarte mulţi oameni sunt irascibili. Este o binecuvântare prezenţa unui om făcător de pace. Într­o lume războinică, un om făcător de pace este binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru un adevărat creştin este caracteristic acest mod de-a fi: dorinţa de a face pace, de-a răspândi armonie în jurul lui. Atunci când S-a întrupat Hristos în Betleemul Iudeii, oastea cerească a cântat un imn: “Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia păcii. Cei ce doresc să intre în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie oamenii păcii, făcători de pace. Dumnezeu este izvorul vieţii, Dumnezeu n-a făcut moartea, şi, drept urmare, nu doreşte moartea oamenilor.

“Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor”. Fericiţi cei ce sunt prigoniţi pentru faptele lor bune; fericiţi cei prigoniţi pentru credinţa lor; fericiţi cei prigoniţi pentru viaţa lor sfântă.

“Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”. Au trecut două mii de ani de creştinism, cu perioade bune şi rele. Trei sute de ani, la început, Biserica a fost prigonită crunt. Sângele a curs valuri. Dar nu numai atunci. Nu este foarte îndepărtată de noi perioada comunistă. În perioada comunistă, în mod oficial era propagată filozofia marxistă şi era proclamat cu asiduitate ateismul. Şi chiar dacă Biserica era tolerată, mii de credincioşi au suferit şi au murit în temniţe.

Acum a venit libertatea totală şi s-ar părea că nu este prigonită Biserica lui Hristos. Şi, realmente, într-o maniera dură, violentă, tradiţională a prigoanelor, nu este prigonită. Dar Părinţii duhovniceşti ne atrag atenţia că este prezent un duh antihristic. Lupta împotriva Bisericii, împotriva lui Hristos, este mult mai subtilă şi se poate observa din atitudini, din demersuri, din faptul că spiritualitatea creştină este tratată ca o problemă strict individuală a omului. Şi atunci când suntem în viaţa publică, ea este ignorată ca şi cum n-ar fi.

Duhul „New Age-ist” care încearcă să facă un ghiveci din toate credinţele şi să le scoată pe toate bune, nu-i decât un mod subtil, camuflat, de a prigoni Biserica lui Hristos. Domnul a spus limpede: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Singura cale care duce în eternitate şi nemurire, singurul adevăr absolut referitor la existenţa noastră şi a întregului univers, singura viaţă eternă, viaţă din belşug, viaţă adevărată, pe care omul o poate avea, este Hristos.

Morala Împărăției, Andrei Andreicuț

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ