Conştiinţa

0
17

Iată cum s-a întâmplat la o predică dintr-o biserică plină de lumină şi har. Un om a intrat cu gând rău – să fure. El ştia că oamenii când se roagă, nu mai sunt atenţi la cele din jur, aşa că în astfel de clipe lesne se poate fura o pălărie atârnată pe undeva. Şi nici păcatul nu e aşa de mare credea omul.

Şi omul acela cu gândul rău a intrat în biserică, a privit, s-a lămurit şi a furat o pălărie.

Mulţumit s-a strecurat pe uşă s-a dus acasă şi a pus-o pe cap, potrivindu-se ca şi cum ar fi fost a lui.

Dar – minune! –  cum a pus-o pe cap au început să-i sune în urechi fragmente din predica de la Biserică: „Ci mulţi vor crede că dacă nici un om nu le-a văzut fapta lor cea rea, sunt liberi şi scăpaţi de pedeapsă. Dar duhul lui Dumnezeu nu-i lasă nepedepsiţi ci-i chinuie prin conştiinţa lor”.

Auzind omul aceste cuvinte în sinea lui, repede a pus mâna pe pălărie, ca să o scoată de pe cap. Dar altă minune. Pălăria parcă se lipise de cap şi nu o mai putu scoate, în timp ce în mintea lui auzea cuvintele preotului, care predica: „Dar vine o vreme, omule, când vei fi ars de focul căinţei. Ai grijă, omule, că în veci nu vei scăpa de ochiul lui Dumnezeu, care necontenit e aţintit asupra ta”.

Omul rămase înmărmurit. Acum nu mai putea desluşi măcar dacă grăieşte pălăria sau ceva tainic din creierul şi fiinţa lui. Se înspăimântă. Vru iar să scoată pălăria, dar zadarnic. Părea că-i acolo de când lumea. Cuprins de remuşcare, omul căzu în genunchi şi şopti atât: „Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!”

În sufletul său glasul predicii se auzea mai departe. Când gândul căinţei curate, al părerii de rău pentru fapta cea rea săvârşită vine pe albia lacrimilor, nu sta omule la îndoială, ci mergi degrabă în faţa lui Dumnezeu şi spune-i gândul tău, căindu-te sincer. El te va ierta.

Omul se ridică în acel moment din genunchi şi porni în neştire spre undeva. Nu-şi dădu seama pe unde mersese, dar deodată se trezi uimit şi spăimântat în faţa bisericii de unde furase pălăria. Privi aiurit şi-şi zise „Cine m-a adus aici?”

Duse mâna la pălărie ca să se descopere. Pălăria se desprinse aproape singură, încet, omul păşi pe treptele Bisericii şi intră înăuntru. Nu mai era nimeni; doar omul se serviciu care făcea curăţenie. Privi cu teamă catapeteasma nemişcată şi măreaţă. Se îndreptă spre un loc. Puse pălăria. Simţi în cugetul lui o uşurare caldă şi luminoasă.

I se păru că icoana şi Crucea de pe iconostas se mişcă în lumină; omul îşi plecă fruntea, cerând şi primind iertarea. Paracliserul se uită nedumerit după un om care pleca din Biserică cu capul descoperit.

Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016