Conştiinţa (Glasul dreptăţii)

0
51

Un om bogat, cu numele Săvoiu, alungă pe o chiriaşă săracă, o biată văduvă cu 5 copii, pentru că nu mai avea cu ce să plătească chiria.

Ea se înfăţişă încă o dată în faţa bogătaşului, însoţită de cei 4 copii mici, căci al cincilea era bolnav în pat, pentru a-l ruga să-i lase măcar 7-8 zile, până se va însănătoşi copilul cel mic, dar Săvoiu nu vru, nici în ruptul capului. Femeia îngenunche cerându-i îndurare, iar copii plângeau, dar nepăsător Săvoiu merse în pavilionul din grădină ca să se odihnească aşa cum obişnuia el în fiecare zi.

Era o după amiază înăbuşitoare, nici un fir de aer nu se mişca, iar în spatele grădinii se auzea zgomotul molcom al râului. Săvoiu încercă să adoarmă, dar nu putea; simţea parcă o răcoare în tot trupul, iar vâjâitul apei râului i se părea prea tare.

Din îndepărtări se auzi tunetul întârziat al unei furtuni; atunci i se păru că aude un glas. Era glasul conştiinţei, glasul dreptăţii. Se sculă, cutremurându-se de o frică neînţeleasă, şi porunci servitorilor s-o caute pe văduva cu cei 5 copii şi s-o aducă înapoi de unde plecase.

Dar ea plecase cu copiii în pădure şi nu putea fi găsită nicăieri.

A doua zi află că murise copilul cel bolnav, iar mama, cu cei 4 copii rămaşi, găsise adăpost la un om sărac, dar credincios şi cu frică de Dumnezeu.

Săvoiu începu să urască grădina, pavilionul, râul, vântul şi îi fu groază de întunericul liniştit al nopţii care se lăsase. În curând căzu într-o boală grea. În aiureala când a căldurilor, când a tremurăturilor, pomenea întunericul nopţii şi tunetul furtunii. Peste câteva zile îşi dădu duhul.

Glasul conştiinţei a răsunat în sufletul lui, dar, fiind prea târziu, Săvoiu nu a putut repara nimic. S-a împlinit zicala înţelepciunii populare, care sună aşa: După faptă şi răsplată.

Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016