Conflictul în relații

0
105

De cele mai multe ori, relaţiile interumane sunt percepute ca fiind reuşite, bune, armonioase, atunci când sunt lipsite de tensiuni, disensiuni şi conflicte. Oamenii au tendinţa de a căuta în acest mod confirmarea propriei persoane, confortul şi liniştea.

conflictul in relatiiNe simţim bine atunci când în faţa noastră se află o persoană care ne împărtăşeşte opiniile, preferinţele, valorile, în faţa căreia nu este necesar să pledăm pentru a ne apăra propriul punct de vedere. Acel sentiment de „acasă“, pe care îl putem trăi în astfel de situaţii, este dat tocmai de întâlnirea cu noi înşine, de oglindirea pe care ne-o prilejuieşte acea persoană. Este vorba în pricipal de oglindirea şi confirmarea imaginii de sine, pe care o avem noi înşine despre noi, de acele aspecte şi trăsături personale, pe care ni le-am conştientizat şi acceptat.

 Cu toate acestea, relaţiile interumane presupun mult mai mult decât aceste momente de armonizare, de reflectare în celălalt. De fapt, dacă privim relaţiile cu ceilalţi doar prin prisma momentelor de armonizare, dacă proiectăm astfel de aşteptări asupra relaţiilor din viaţa noastră, vom avea cu siguranţă parte de nenumărate dezamăgiri şi vom putea trage, în mod eronat, concluzia că pe planul relaţiilor interumane suntem sortiţi eşecului. Iar dacă stăm bine să analizăm, este normal ca fiecare relaţie de comunicare să treacă prin momente de tensiune şi de conflict, fără ca acestea să o şubrezească şi să o distrugă. Aceste momente fac parte în mod firesc din evoluţia unei relaţii, cu atât mai mult cu cât fiecare persoană în parte trece, în evoluţia sa, prin etape de criză, pe care, parcurgându-le în mod corespunzător, ajunge la un grad mai mare de maturizare. Iar dacă este să reflectăm aceasta în limbaj curent…, uneori nu ne înţelegem noi cu noi înşine, cum să ne aşteptăm să ne înţelegem cu ceilalţi.

Sentimentele nu sunt relaţia

Conflictul interpersonal presupune confruntarea valorilor, principiilor personale şi, astfel, oferă ocazia restabilirii limitelor în relaţie, precum şi o mai bună cunoaştere. Cu toate acestea, imaginea generală asupra conflictelor este mai degrabă negativă decât pozitivă, constructivă, pe fondul stărilor afective neplăcute care îl însoţesc, al unor confuzii larg răspândite, precum şi al unor greşeli de abordare destul de frecvente.

Astfel, oamenii obişnuiesc să confunde, să pună semnul egal între relaţia lor cu ceilalţi şi sentimentele din acea relaţie. Atunci când relaţia trece prin momente de disensiune, ei asociază aceasta cu retragerea sau slăbirea sentimentelor de afecţiune, încredere, acceptare. Această confuzie frecventă ne împiedică însă să privim conflictele ca pe o ocazie de evoluţie, cunoaştere şi autocunoaştere. De asemenea, în conflict, stările afective puternice cu care ne confruntăm este posibil să ne determine să acţionăm impulsiv, spunând lucruri pe care nu le credem cu adevărat, jignind, rănind sentimentele.

Confictul nu reprezintă problema, ci simptomul

Un loc aparte îl reprezintă conflictele ce apar în relaţia părinte – copil adolescent, care par să umbrească sentimentele, să şubrezească încrederea clădită până atunci şi să dea părintelui sentimentul de eşec în rolul pe care îl are. Părinţii pot avea senzaţia că nu îşi mai recunosc copiii, în timp ce aceştia din urmă pot crede că nu sunt înţeleşi şi acceptaţi de către părinţi. Indiferent cât de neplăcute ar fi aceste situaţii, ar fi o greşeală din partea adulţilor să încerce să evite, să aplaneze, sperând astfel că problema va dispărea de la sine, iar tensiunea se va diminua şi, în final, va dispărea. Pe lângă faptul că problema se va accentua, tensiunea va creşte, adolescentul ar putea considera că nu este luat în serios, că nu este considerat partener egal în relaţie, că problemelor sale nu li se acordă suficientă importanţă. În această etapă, principalul responsabil de gestionarea situaţiei de conflict, de modul în care aceasta duce la aprofundarea, îmbogăţirea relaţiei sau, din contră, la blocare, înstrăinare, este adultul. Şi aceasta pentru că este singurul care deţine maturitatea necesară în relaţie. Prin specificul vârstei, adolescentul poate fi predispus la reacţii mai violente, poate dori să testeze limitele sau încrederea adultului.

A te angaja, în calitate de adult, într-o discuţie în contradictoriu, încercând să combaţi punct cu punct ideile adolescentului, exprimate de cele mai multe ori după principiul „totul sau nimic“, înseamnă să ratezi şansa de a-ţi asculta copilul şi de a realiza care este adevărata problemă. Aceasta întrucât, de cele mai multe ori, confictul nu reprezintă problema reală, ci doar un simptom, o manifestare a acesteia. Chiar dacă nu este de loc de acord cu punctele de vedere ale adolescentului, este de folos ca părintele să îl asculte până la capăt, iar apoi să îşi exprime punctul său de vedere. A asculta nu înseamnă în mod automat a fi de acord, dar este o modalitate importantă de manifestare a respectului.

Conflictul este, de asemenea, o oportunitate de a stabili reguli sau de a le întări pe cele deja stabilite, oferindu-le astfel consecvenţă. De cele mai multe ori, schimbarea aşteptată nu se produce de la sine, ci necesită tocmai aceste etape conflictuale.

Ceea ce este important, în conflictul cu adolescentul, este ca tensiunile de moment să nu afecteze întreaga relaţie. Din această perspectivă, părintele trebuie să ştie când să pună punct discuţiei, înainte ca lucrurile să degenereze, dar nu înainte de a fi fost exprimate toate aspectele importante. De asemenea, este important ca părintele să nu se poziţioneze în opoziţie faţă de adolescent, chiar dacă punctele de vedere ale celor doi sunt diferite.

Sursa: eucred.ro

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

[pro_ad_display_adzone id="95017"]

LĂSAȚI UN MESAJ