Comoara este în suflet, nu în seif

0
82

comoara2Când am vorbit acum câtăva vreme despre slăbănogul care zăcea pe un pat lângă scăldătoare, am găsit multă şi mare comoară. N-am săpat în pământ, ci am săpat în sufletul lui şi am găsit comoara! Nu comoară cu aur şi argint şi pietre preţioase, ci plină de putere de a îndura, de înţelepciune, răbdare şi multă nădejde în Dumnezeu, care-i mai scumpă decât tot aurul şi toată bogăţia. Bogăţia cea materială este supusă vicleniei hoţilor, gurii calomniatorilor, mâinii spărgătorilor şi răutăţii slugilor. Iar când scapă de toate acestea, atunci atrage asupra stăpânilor ei prăpădul cel mai mare: deşteaptă ochii invidioşilor, şi de aici se nasc mii şi mii de furtuni. Dar bogăţia cea duhovnicească scapă de toate aceste primejdii: este mai presus de orice pericol; îşi râde de hoţi, de spărgători, de invidioşi şi calomniatori, îşi râde chiar de moarte. La moarte nu se desparte de cei ce o au, ci atunci mai cu seamă, după moarte, este mai sigură stăpânirea ei; călătoreşte o dată cu stăpânii ei, se mută cu ei în viaţa viitoare, ajunge minunat apărător al celor cu care a păşit pe celălalt tărâm şi-L pleacă pe Judecător spre îndurare. Această bogăţie am găsit-o şi noi din belşug săpând în sufletul slăbănogului. Martori îmi sunteţi voi, care aţi luat cu multă râvnă din bogăţia lui duhovnicească, dar n-aţi secătuit-o. Aşa e natura bogăţiei duhovniceşti: se aseamănă cu izvoarele apelor; dar, mai bine spus, întrece chiar belşugul de ape al izvoarelor, căci atunci e mai îmbelşugată bogăţia aceasta, când sunt mulţi cei care iau din ea. Nu se împarte, nici nu se micşorează când intră în suflete, ci odată intrată, rămâne în fiecare suflet necontenit întreagă şi nefurată; căci bogăţia aceasta niciodată nu poate pieri. Lucrul acesta s-a întâmplat şi atunci. Atât de mulţi dintre voi s-au aplecat asupra acestei comori, şi toţi aţi luat din ea după putere. Dar pentru ce vorbesc de voi, când bogăţia lui duhovnicească a rămas întreagă, cu toate că de atunci şi până astăzi i-a îmbogăţit pe mii şi mii? Să nu ne simţim niciodată obosiţi în faţa acestei bogăţii duhovniceşti; ci, atât cât putem, să scoatem şi acum din ea şi să vedem pe Stăpânul Cel iubitor de oameni, să vedem pe sluga cea răbdătoare! Treizeci şi opt de ani a luptat cu o boală de nevindecat; a fost chinuit mereu, dar nu s-a necăjit, n-a scos cuvânt de hulă, n-a învinuit pe Făcător, ci a îndurat cu curaj şi cu multă blândeţe nenorocirea aceea.

– De unde se vede asta? Scriptura nu ne-a spus nimic lămurit din viaţa lui de mai înainte, ci ne-a făcut cunoscut atâta numai: că era bolnav de treizeci şi opt de ani. La fel, nu ne-a spus nici că nu s-a necăjit, nu s-a revoltat, nu s-a descurajat!

– Şi totuşi Scriptura ne-a spus asta, dacă iei seamă cu luare-aminte la cuvintele ei, nu în treacăt şi la întâmplare. Când auzi că a venit la el Hristos, pe Care nu-L cunoştea cine este, ci-L socotea simplu om, căruia-I vorbea cu atâta blândeţe, poţi vedea înţelepciunea lui de mai înainte. Când Hristos l-a întrebat: Voieşti să te faci sănătos?, n-a spus ceea ce putea să spună: „Mă vezi paralizat şi la pat de atâta vreme, şi mă mai întrebi dacă vreau să mă fac sănătos? Ai venit să mă insulţi când sunt aşa de nenorocit? Ai venit să mă ocărăşti, să-Ţi baţi joc de mine şi să râzi de nenorocirea mea?” N-a grăit, nici n-a gândit astfel, ci a spus cu blândeţe: Da, Doamne! Dacă după treizeci şi opt de ani de boală era aşa de liniştit, aşa de blând, cu toate că-i fusese încercată toată tăria sufletului, toată puterea gândurilor, gândeşte-te ce om trebuie să fi fost el la începutul bolii lui! Ştiţi doar cu toţii că bolnavii nu sunt la fel de morocănoşi la începutul bolii, ci mai târziu, după ce zac mai multă vreme. Atunci mai cu seamă, când boala se lungeşte vreme îndelungată, devin împovărători, atunci sunt de nesuferit tuturora. Dacă omul acesta cugeta aşa după atâţia ani de boală, dacă răspundea atât de blând, apoi este limpede că şi mai înainte a îndurat suferinţa lui cu multă tărie. Gândindu-ne dar şi noi la acestea, să imităm răbdarea celui ce-a fost rob ca şi noi! Paralizia aceea e îndestulătoare ca să întărească sufletele noastre. Nimeni nu-i atât de trândav şi atât de slab, încât, gândindu-se la mărimea suferinţei aceleia, să nu îndure cu mult curaj toate nenorocirile cear veni peste el, oricât de greu de suferit ar fi! Nu numai însănătoşirea lui, ci şi boala lui ne-au ajuns pricină de foarte mult folos. Vindecarea lui a deşteptat sufletele ascultătorilor spre slăvirea lui Dumnezeu, iar boala şi neputinţa lui v-au îndemnat la răbdare şi v-au îmboldit spre aceeaşi râvnă. Da, chiar faptul că a zăcut de o astfel de boală şi că boala i s-a prelungit atâta vreme, chiar asta este un semn al purtării de grijă a lui Dumnezeu. După cum giuvaergiul toarnă aurul în cuptorul de topit şi-1 lasă să fie încercat la foc până când vede că a ajuns cu totul curat, tot aşa şi Dumnezeu lasă să fie încercate în necazuri şi suferinţe sufletele oamenilor, până când ajung curate şi limpezi; şi culeg mult folos din această încercare. Deci şi acesta este un foarte însemnat chip de binefacere.

„Omilii la dreptul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ