Cine era Sfântul Andrei, “cel întâi chemat” la apostolie?

0
48

andreiEra frate al lui Simon Petru, care s-a numărat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amândoi fiii pescarului Iona. Erau originări din Bersaida, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, în nordul Ţării Sfinte. Amândoi au fost pescari, alături de tatăl lor. Amândoi s-au numărat printre “ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul, ascultând timp îndelungat predicile acestuia în pustiul Iordanului, cu îndemnuri la pocăinţă şi proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). A fost şi el martor, alături de alţi ucenici, la botezul Domnului şi la cunoscută convorbire dintre Iisus şi Ioan, întărindu-se în convingerea că Acesta era Mesia cel prezis de prooroci.

A două zi după botezul Domnului în Iordan, Ioan Botezătorul stătea pe ţărmul acestui rău cu doi dintre ucenicii lui, Andrei şi Ioan (viitorul apostol şi evanghelist), cărora le spune din nou: “Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 36). Auzind această mărturisire, cei doi ucenici au pornit după Iisus, în dorinţa de a-L cunoaşte. Iisus I-a observat şi I-a întrebat: “Ce căutaţi?” La care ei au zis: “Învăţătorule, unde locuieşti?” El le-a zis: “Veniţi şi veţi vedea”. Au mers deci şi au văzut unde locuia şi au rămas la El în ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei a anunţat apoi şi pe fratele său Simon Petru că “a găsit pe Mesia” (Ioan 1, 41). Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai târziu. Este relatată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei prin cuvintele: “Pe când (Iisus) umblă pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: <<Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni>>. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El” (Matei 4, 18-20 şi Marcu 1, 16-18).

Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfântul Andrei doar de două ori: la înmulţirea pâinilor, dincolo de Marea Galileii, când el a înştiinţat pe Mântuitorul că acolo, în mulţime, era un băiat care avea cinci pâini de orz şi doi peşti (Ioan 6, 8-9), iar a două oară, după învierea lui Lazăr când, împreună cu Filip, au înştiinţat pe Domnul ca nişte elini (greci), veniţi în Ierusalim cu prilejul sărbătoririi Paştelui iudaic, voiau să-L vadă (Ioan 12, 20-22).

Alături de ceilalţi ucenici, a fost trimis şi Andrei de către Mântuitorul la propovăduire (Matei).  L-a însoţit pe Mântuitorul pe drumurile Ţării Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a săvârşit, a ascultat cuvintele Sale de învăţătură şi parabolele pe care le-a rostit în faţa mulţimilor, a suferit alături de ceilalţi apostoli, atunci când Domnul a fost prins, judecat, chinuit şi apoi răstignit pe cruce; s-a bucurat alături de ei când a aflat de minunea învierii din morţi şi L-a văzut pe Domnul înviat în prima zi, şi după opt zile, apoi la arătarea din Galileea, când au primit poruncă predicării Evangheliei la toate neamurile (Matei 28, 19).

În urma poruncii Domnului, de a vesti Evanghelia la toate neamurile, după pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim, în ziua cincizecimii din anul 30, Sfinţii Apostoli şi apoi ucenicii lor, au început să predice nouă învăţătura adusă în lume de Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit tradiţiei şi celor scrise de unii istorici şi teologi din primele veacuri creştine, Sfântul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-dacii, în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră – cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Sciţia), dar şi în teritoriile de dincolo de Prut, în nordul Mării Negre. Dar până a ajunge aici, el a predicat în Asia Mică, de unde s-a îndreptat spre teritoriile amintite de la Dunăre şi Marea Neagră. Trebuie să notăm ca în aceste teritorii, locuite de geto-daci, prin secolele VII-VI i.Hr. S-au aşezat colonişti greci, care au întemeiat cunoscutele cetăţi de pe ţărmul apusean al Mării Negre: Tyras (Cetatea Alba), Histria (Istria), Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia), şi altele. Spre sfârşitul secolului al IV-lea i. Hr. S-au aşezat aici triburi de sciţi, populaţie nomadă de origine iraniană, care au fost asimilaţi cu timpul de autohtoni; ei au dat însă teritoriului respectiv numele de “Sciţia” (Scythia). Mai târziu, teritoriile de pe ţărmul apusean al Mării Negre, până înspre gurile Bugului, au făcut parte din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, i.Hr.), dar în anul 28 cetăţile greceşti de aici au acceptat protectoratul statului român. În anul 46 d. Hr., întreg teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră a fost cucerit de români şi anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria răsăriteană de azi), iar în anul 297, în timpul împăratului roman Diocletian, a devenit provincie aparte, sub numele de Scythia Minor (Sciţia Mică).

Anexarea acestui teritoriu – inclusiv a cetăţilor greceşti pomenite mai sus -, în cultura şi formele de viaţa greceşti şi apoi române, a oferit condiţii prielnice pentru predica Sfântului Apostol Andrei. Aşa cum arătăm mai sus, tradiţia despre predica sa în Sciţia apare în câteva lucrări scrise în primele veacuri creştine.

De pildă, în lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort în timpul persecuţiei împăratului Decius (249-251), iar în secolului IV în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria (254). Iată ce scria Eusebiu: “Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Pârtia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia…”. De altfel, din epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni (3, 11), reiese că şi “sciţii” au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu. De pildă, călugărul Epifanie, în secolul VIII, în Viaţa Sfântului Apostol Andrei, scria că între popoarele evanghelizate de el se numărau şi sciţii.

În aşa numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza că acest apostol “a predicat în Pont, Tracia şi Scita”. În acelaşi Sinaxar se află o altă ştire, potrivit căreia, Sfântul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, în Bulgaria), pe un ucenic al său cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în fiecare an la 31octombrie. Mult mai târziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria că Sfântul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia şi Bitinia) “în pustiurile scitice”, care puteau fi situate fie ca în Sciţia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Sciţia Mică sau Dacia Pontică, locuită de greci, români şi geto-daci. De altfel, istoricii bisericeşti ruşi socotesc că Sfântul Apostol Andrei a predicat şi în nordul Mării Negre.

Învăţatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, în cartea sa Viaţă şi petrecerea sfinţilor, scria că “Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorţi) Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde e acum Ţarigradul (Constantinopolul n.n.), Tracia şi Macedonia, Tesalia, şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, şi acestea toate le-a umblat”.

Tradiţii româneşti – “Noaptea Sfântului Andrei”

Ziua Sfântului Andrei se cheamă şi Ziua lupului sau Gadinetul şchiop. Se ştie ce a simbolizat lupul pentru daci, dacă însuşi steagul lor avea înfăţişarea unui balaur cu cap de lup. Se credea şi încă se mai crede şi acum că în ziua de 30 noiembrie, lupul devine mai sprinten, îşi poate îndoi gâtul ţeapăn şi nimic nu scăpa dinaintea lui. De aici şi credinţa că “îşi vede lupul coada”. Ziua se serbează prin nelucru în casă, ca să nu strice lupii vitele. Primejdia nu este numai pentru vite, ci şi pentru oamenii care îndrăznesc să plece la drum, în ziua când porneşte şi lupăria.

În noaptea de 30 noiembrie lupii se adună, iar Sf. Andrei împarte prada, pentru iarnă care începe, fiecărui lup. Ca să-şi apere gospodăria de lupi, se obişnuieşte şi astăzi la ţară să se ungă ţăruşii de la poartă, ferestrele şi pragul uşilor cu usturoi. În unele părţi se ung cu usturoi chiar şi fântânile. Alţi gospodari fac o cruce de ceară şi o lipesc la vite, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, armăsari, ţapi, şi anume pe cornul din dreapta.

Tot din cauza lupilor nu se mătură toată ziua, nu se dă gunoiul afară, nu se rănesc grajdurile, nu se piaptănă, nu se fac zgârieturi, nu se face pomană şi nu se dă nimic cu împrumut. Dacă stăpânii casei nu muncesc, lupul nu se poate apropia. Totuşi, când soarta scrie altfel, primejdia nu se poate îndepărta, căci peste cele hotărâte de Sf. Andrei, nimeni nu poate trece.

În acea noapte vorbesc toate animalele, dar cine le ascultă ce spun, moare. La miezul nopţii de Sf. Andrei se deschid cerurile.

Ana Maria M.

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ