Pinochio

0
451

pinochioA fost odată un cizmar pe nume Geppetto, care tare ar fi vrut să-şi facă o păpuşă, şi, când primi o bucată de lemn de la prietenul său tâmplar, meşterul Cireaşă, începu s-o cioplească, gândindu-se fericit: „Am să-i spun Pinocchio”.

Dar, dintr-odată, Geppetto auzi un glas: Au! Mă doare!

Spre marca lui uimire, bucata de lemn era însufleţită.

Bătrânul îşi continuă munca şi după ce ciopli capul, îi făcu părul şi ochii. De îndată ce se apucă să-i modeleze nasul, acesta începu să crească, şi, oricât tăie Geppetto din el, tot rămase prea lung. Nu-i termină bine gura, că aceasta şi începu să râdă şi scoase limba afară.

Când cizmarul îi făcu mâinile, marioneta îi smulse peruca de pe cap şi, când avu picioare, îl lovi cu piciorul. Cu lacrimi în ochi, Geppetto spuse:

-Nici nu te-am făcut bine, şi deja eşti obraznic cu tatăl tău! Apoi luă păpuşa de braţ şi încercă s-o înveţe să meargă, dar Pinocchio, de cum se ţinu pe picioare, începu să alerge prin încăpere şi fugi în stradă.

p2Din fericire, un gardian se propti în mijlocul străzii şi-i tăie calea fugarului, ducându-l înapoi la tatăl său.

Pinocchio îi ceru iertare lui Geppetto, şi acesta, bun la suflet, îl mângâie pe cap. Ba mai mult, îi facu un costumaş din hârtie înflorată, o pereche de pantofi din scoarţă de copac şi o căciuliţă din miez de pâine. Păpuşa îşi îmbrăţişă tatăl şi strigă fericită:

-Vreau să merg la şcoală, să mă fac cuminte şi să te ajut!

Geppetto, înduioşat, îi răspunse:

-Îţi mulţumesc, copile, dar nu avem bani să cumpărăm nici măcar abecedarul.

Pinocchio se întristă, iar meşterul, după ce căzu pe gânduri, se ridică brusc în picioare şi, îmbrăcându-şi vechea haină de postav, ieşi grăbit din casă. Puţin mai târziu se întoarse cu un abecedar în mână, dar fără haină. Afară ningea.

p4

– Si haina, tătucă? întrebă Pinocchio.

-Am vândut-o, căci îmi ţinea prea cald, răspunse Geppetto. Pinocchio sări la gâtul lui, ca să sărute un tată aşa de bun. Când ninsoarea încetă, păpuşa de lemn, cu abecedarul sub braţ, porni spre şcoală plină de intenţii bune.

p5

Dar muzica unei orchestre, pe care o auzi pe neaşteptate, îl atrase spre o piaţa unde lumea se înghesuia în jurul unui cort mare, viu colorat. Şcoala fu uitata.

– Ce-i în cortul ăsta? întrebă un băieţel.
– Nu ştii să citeşti?! E Marele Teatru de Păpuşi!
– Și cât costă intrarea?

– Patru bani! îi răspunse acelaşi băieţel. Cine îmi dă patru bani pe cartea aceasta nouă? întrebă atunci Pinocchio cu glas tare.

Un vânzător de vechituri din apropiere îi cumpără abecedarul şi Pinocchio intră fericit la teatru.

Cum ajunse înăuntru, una dintre păpuşile de pe scenă îi observă prezenţa şi strigă:

– E Pinocchio! Hai, vino aici cu noi!

Şi Pinocchio, încântat, se urcă pe scenă în mijlocul noilor săi prieteni.

p6
Atunci îşi făcu apariţia păpuşarul Mănâncă-Foc, o namilă de om înspăimântător la vedere:

-Ce-i hărmălaia asta? Gata! Ajunge! Toţi în rând, în seara asta facem socotelile!

Seara, Mănâncă-Foc se puse la masă, dar, când îşi dădu seama că nu avea lemne de foc să gătească, îşi aminti de nepoftitul care întrerupsese spectacolul:

p7-Vino aici, Pinocchio! O să te folosesc în loc de vreascuri! Biata păpuşă începu să plângă şi să se roage:

-Tătucă, tătucă, salvează-mă… nu vreau să mor!

La auzul rugilor lui fierbinţi, Mănâncă-Foc se înmuie: „Cine ştie cât de mâhnit va fi taică-său dacă l-aş arunca în foc! Îl voi arde pe Arlecchino!”

Dar Pinocchio începu să plângă în hohote, şi mai amarnic decât înainte:

– Fie-vă milă, Excelenţă! Vă cer îndurare pentru bietul Arlecchino. Nu e drept să moară în locul meu. Ardeţi-mă pe mine! Mănâncă-Foc rămase uluit:

„Ia te uită!” îşi spuse el. „Până acum n-am mai întâlnit o pâpuşă cu suflet de erou!” Aşa că adăugă pe un ton mai blând:

– Chiar eşti un băiat bun! În seara asta aţi scăpat, dar data viitoare va fi vai de cel căruia îi vine rândul!

Îl puse pe Pinocchio să-i spună povestea lui şi, impresionat de bunătatea lui Geppetto, îi dărui păpuşii cinci monede de aur.

-Du-i-le tatălui tău! Spune-i să-şi cumpere o haină nouă din partea mea!

Pinocchio, bucuros, părăsi teatrul de păpuşi. Se întorcea acasă în fugă, când dădu peste un motan pe jumătate orb şi o vulpe şchioapă şi nu reuşi să-şi ţină în frâu dorinţa de a le povesti ce noroc dăduse peste el. Cei doi, cum văzură monedele de aur, puseră iute la cale un plan şi îi ziseră:

p8– Dacă vrei să-l faci cu adevărat fericit pe tatăl tău, ar trebui să-i duci şi mai multe.

Dar ce trebuie să fac pentru asta? întrebă Pinocchio, curios.

În Ţara Neghiobilor, ştim noi un câmp numit „al Minunilor”, unde, dacă pui într-o groapă un ţechin de aur, a doua zi găseşti un ditamai copacul plin de monede noi, abia ieşite din găoace, explică vulpea.

Pinocchio, în naivitatea lui, se lăsă convins de cei doi prieteni falşi şi sfârşi la hanul „La Racul Roşu”, ca să-şi sărbătorească viitoarea bogăţie.

După cină şi o scurtă odihnă, ar fi trebuit să se întâlnească toţi trei la miezul nopţii, ca să ajungă la Câmpul Minunilor, dar Pinocchio, trezit de hangiu la ora stabilită, află că motanul şi vulpea o şterseseră de ceva vreme. Nu-i rămase decât să pornească singur spre pădure, când, pe neaşteptate…

– Banii sau viaţa! îi porunciră doi bandiţi cu măşti pe faţă. Pinocchio, care ascunsese monedele sub limbă, nu răspunse, şi în zadar încercară cei doi să afle unde erau banii. Molanul şi vulpea, căci ei erau tâlharii cu faţa acoperită, îi puseră bietului Pinocchio un laţ în jurul gâtului şi-l agâţară într-un copac, apoi se îndepărtară, ameninţându-l:

Vei atârna acolo pânâ când te vei hotărî să vorbeşti! Ne întoarcem mai târziu să vedem dacă te-ai răzgândit!

Între timp, Zâna cu Părul Albăstrui, care locuia în apropiere, auzi văicărelile păpuşii. De la una dintre ferestrele castelului său, îl văzu pe Pinocchio cum se legăna dând din picioare…

I se făcu milă de el şi hotărî să-l salveze, aşa că Pinocchio, care părea mort, se trezi imediat la castel, într-un pat cald şi moale, în timp ce corbul, cucuveaua şi greierele, trei vraci cu faimă, îl tămăduiau cu un leac foarte amar. Zâna cea bună, mângâindu-l, îl îndemnă:

p9– Acum, câ te simţi mai bine, spune-ne ce s-a întâmplat!

Pinocchio începu să povestească, dar, când binefăcătoarea lui îl întrebă unde erau monedele de aur, spuse că le pierduse, deşi, între timp, le ascunsese în buzunar. De îndată nasul începu să-i crească, iar zâna cea bună, râzând, observă:

– Tocmai ai spus o minciună, de asta îţi creşte nasul! Pinocchio, roşu de ruşine, începu să plângă.

Atunci zâna bătu din palme, şi de îndată sosi un stol de ciocănitori care începură să-i cioplească din nas, aducându-l la mărimea normală.

p10

– Aminteşte-ţi că nu mai trebuie să spui minciuni, altfel nasul ţi se va lungi! îl dojeni zâna. Şi acum du-te la tatăl tău!

Recunoscător, Pinocchio porni în fugă spre casă, dar, aproape de stejarul cel viguros, dădu din nou peste motan şi peste vulpe, care-l păcăliră din nou să îngroape monedele. A doua zi se întoarse încrezător, dar, vai! Monedele dispăruseră fără urmă, şi el fu nevoit să se întoarcă acasă mâhnit.

Tatăl său îl certă pentru absenţa îndelungată, dar apoi îl iertă, şi chiar şi la şcoală păpuşa fu primită cu bucurie, căci toţi credeau că, în sfârşit, se cuminţise. Încă o data însă, apăru cineva care să-l abată de la drumul cel bun: Fitil, copilul cel mai neastâmpărat din clasă.

p11– Nu vrei să vii cu mine în Ţara Distracţiilor, unde nimeni nu învaţă şi ne jucăm toată ziua? În seara asta trece căruţa care mă duce acolo, îi spuse el lui Pinocchio.

Pinocchio uită imediat promisiunile făcute şi, când bătu miezul nopţii, urcă şi el în diligenţa ce ducea către Ţara Distracţiilor. Era trasă de douăsprezece perechi de măgari, încălţaţi cu cizmuliţe de piele deschise la culoare.

Toată lumea urcă în diligenţă şi Pinocchio, peste poate de fericit, încălecă în spinarea unui măgăruş. Ţara Distracţiilor îi aştepta pe toţi!

Găsi acolo totul exact aşa cum îi promisese Fitil: copiii se jucau şi nu mergeau deloc la şcoală.

p12

p3

Pinocchio fu tare fericit, până într-o bună dimineaţă, când se trezi şi avu parte de o surpriză neplăcută: pipăindu-se, constată că peste noapte îi crescuse o pereche de urechi păroase.

Ruşinată, păpuşa îşi trase pe cap o şapcă mare şi se duse după Fitil. Însă şi prietenului său îi apăruseră două urechi lungi de asin. Cei doi se priviră îndelung unul pe celălalt şi apoi izbucniră în râs. Dar, pe neaşteptate, Fitil se făcu galben ca ceara şi începu să se clatine:
– Ajutor! Ajutor!

Şi Pinocchio se clătina deja şi începu să plângă. Feţele celor doi băieţi luară formă de bot şi amândoi se transformară în măgăruşi.

p13

Când le auzi răgetul, stăpânul trăsurii care-i adusese în Ţara Distracţiilor îşi frecă mâinile de mulţumire: „Iată doi asini noi de vândut la târg”.

Aceasta era aşadar soarta cruntă ce-i aştepta pe copiii care părăseau şcoala ca să-şi petreacă zilele jucându-se! Fitil fu vândut unui ţăran, Pinocchio însă fu cumpărat de proprietarul unui circ, care voia să-l antreneze să facă sărituri şi să danseze.

p14
Ce calvar era viaţa de măgar! Trebuia să mănânce fân şi paie în fiecare zi şi era lovit cu biciul ca să înveţe numerele dificile de circ.

Într-o zi însă, silit să sară printr-un cerc, Pinocchio căzu rău şi începu să şchiopăteze.

Directorul circului îl chemă pe argatul de la grajd:

– N-am ce să fac cu un măgar şchiop. Du-l în piaţă şi vinde-l! Dar nimeni nu cumpăra un asin atât de jalnic şi, în cele din urmă, un oarecare spuse:

– Îl iau numai pentru piele. Trebuie să fac un tambur pentru orchestra din satul meu.

p15În schimbul a câţiva arginţi, Pinocchio îşi schimbă stăpânul şi, auzind ce soartă cruntă îl aştepta, începu să ragă lung şi cu jale.

Omul duse asinul pe malul mării, îi atârnă o piatră grea de gât şi, cu o funie îl legă de un picior, apoi îl împinse în apă.

Se aşeză pe o stâncă, ţinând funia în mână şi aştepta ca măgarul să moară înecat, ca să-i poată jupui pielea.

Sub apă, Pinocchio simţi că atâta-i fusese. Într-o clipă se gândi la necazurile pe care i le făcuse lui Geppetto, la promisiunile pe care nu le ţinuse şi ceru milă încă o dată zânei.

p16Zâna îi auzi rugămintea şi, văzând că Pinocchio mai avea puţin şi se îneca, trimise către el un banc de peşti mari care începură să mănânce carnea asinului până când ajunseră la oase, adică la lemnul din care era făcut Pinocchio. Acolo, peştii se opriră din mâncat, şi Pinocchio simţi cum funia îl trage afară din apă.

În locul măgarului mort, omul, buimăcit, văzu cum la suprafaţa apei iese o păpuşă vie, care se zbătea ca o zvârlugă.

După ce îşi reveni din uimire, îngăimă, aproape plângând:

-Şi măgarul pe care l-am aruncat în mare unde e?

-Măgarul sunt eu! răspunse păpuşa.

-Tu?! Să nu care cumva să crezi că poţi să-ţi baţi joc de mine! Dacă mă înfurii, nu ştiu ce…
Pinocchio îi povesti de-a fir a păr povestea lui:
… şi iată cum se face că, trăgând de funie, aţi dat de o păpuşă vie în locul unui asin mort!

– Nu mă interesează povestea ta! urlă omul, înfuriat. Ştiu că am cheltuit douăzeci de arginţi ca să te cumpăr şi îmi vreau banii înapoi! Dacă nu mai am asinul, o să te duc la piaţă şi o să te vând ca lemn de foc!

Şi, cu aceste cuvinte, începu să tragă de funie, încercând să aducă păpuşa pe stâncă. Pinocchio însă se dezlegase între timp, aşa că făcu o săritură, se aruncă în apă şi scăpă înot.

– Adio, stăpâne! Când veţi avea nevoie de lemne de foc pentru sobă, amintiţi-vă de mine!
Şi, fericit să fie din nou o păpuşă de lemn, înotă iute cât mai departe de plajă.

În scurt timp, nu mai era decât un punct mic în mijlocul mării şi, visând cu ochii deschişi la momentul întoarcerii acasă, în braţele iubitoare ale lui Geppetto, după atâtea păţanii, se legăna vesel în apă.

Dar nenorocirile lui, din păcate, nu se încheiaseră. Un rechin enorm, înfricoşător, ieşi din apă în spatele lui. Speriat, Pinocchio văzu fălcile uriaşe care-l urmăreau şi încercă să scape. Monstrul însă se apropia tot mai mult. Păpuşa încercă să schimbe direcţia, dar în zadar, aşa că îşi adună forţele să se salveze, căci simţea în urma lui curentul apei care intra în căscătura uriaşă a gurii. Brusc, fu înghiţit împreună cu o sumedenie de peşti, care avuseseră nenorocul de a înota în calea rechinului.

Împins cu putere de şuvoi, Pinocchio fusese atât de zguduit încât, pentru o vreme, se simţi ameţit.

Când îşi reveni, se trezi într-un întuneric deplin. Auzea deasupra lui şuieratul înfricoşător al răsuflării peştelui. Începu să meargă de-a buşilea pe un fel de pantă, strigând:

– Ajutor! Ajutor! Salvaţi-mă! Nu-i nimeni care să mă salveze?! Deodată zări un fir de lumină şi, pe măsură ce se apropia de el, văzu tot mai limpede o flăcăruie ce strălucea în depărtare.

Merse mai departe, când… Iată! Dar cum se poate? Pinocchio! Copilul meu! Tu eşti!

Cei doi, meşterul şi păpuşa lui, se îmbrăţişară, plângând de emoţie, şi printre lacrimi începură să-şi depene peripeţiile.

p17Geppetto, cu ochi strălucitori, mângâie capul păpuşii şi îi povesti cum nimerise în burta rechinului:

-Te-am căutat peste tot şi, pentru că nu te găseam pe uscat, am pornit pc mare, dar am fost răsturnat de o furtună şi înghiţit de rechin.

– Tata, suntem încă teferi! spuse Pinocchio. Să fugim! Şi, de mână cu Geppetto, păpuşa începu să urce prin trupul monstrului. Ajunseră în gâtlejul rechinului, care, spre norocul lor, dormea cu gura deschisă.

– Iată, acum e momentul să fugim! şopti Pinocchio şi după puţin timp înota vârtos, ţinându-l pe umeri pe Geppetto. Chiar cu o zi înainte, rechinul se apropiase de plajă, aşa că reuşiră să ajungă repede la ţărm.

De-acum se iveau zorile, şi Geppetto era pe jumătate mort de frică şi de frig.

– Sprijină-te de mine, părintele meu drag, o să vezi că o să găsim din nou drumul spre casă! îl încurajă Pinocchio.

Într-un târziu, izbutiră să ajungă acăsă şi Pinocchio se schimbă cu adevărat. Muncea până târziu, împletind coşuri de răchită ca să câştige pâinea pentru el şi tatăl lui. Apoi, aflând că zâna cea bună era bolnavă, nu-şi mai cumpără o haină nouă şi, cu banii economisiţi, cumpără merinde pe care i le trimise.

Într-o noapte, Pinocchio avu un vis foarte frumos în care zâna cea bună îi mulţumea şi dimineaţa, când se uită în oglindă, îşi dădu seama că nu mai era acelaşi. Se preschimbase într-un băieţel chipeş. Geppetto îl strânse la piept cu drag.

– Ce s-a ales de vechiul Pinocchio din lemn? îl întrebă copilul, încă neîncrezător.

– Stă chiar în faţa mea! îi răspunse Geppetto. Când copiii răi se cuminţesc, îşi schimbă viaţa şi înfăţişarea!

poza 23

„Pinochio”, după Carlo Collodi, „Poveștile de aur ale copilăriei”, ilustrate de Tony Wolf, carte tipărită la R.A. „Monitorul Oficial”

LĂSAȚI UN MESAJ