Cele două extreme: formalismul și pietismul

0
369

formeOmul, prin natura sa, este o ființă care năzuiește spre desăvârșire, spre cunoaștere și chiar spre cunoaștere absolută. Paradoxal, în virtutea acestei năzuințe oamenii încearcă în multiple feluri să dobândească această cunoaștere. În ortodoxie, cea mai mare virtute este discernământul, întrucât acesta te ghidează mereu și te ajută să păstrezi „calea împărătească” spre desăvârșire.

Formalismul este descris ca o atitudine nejustă în activitate, caracterizată prin respectarea superficială a formalităților, în dauna fondului chestiunilor. Formalismul religios presupune o manifestare a religiozității într-o manieră exterioară, de suprafață, lipsită de conținut, care ascunde o relaționare greșită cu Dumnezeu și cu oamenii. Atunci când omul se apropie de Dumnezeu și încearcă să-și construiască o relație cu divinitatea fără a ține cont de revelația oferită de El, se ajunge extrem de ușor la formalism. Această extremă îți creează impresia că te afli pe drumul cel bun, dar izvorăște adesea din egoism și poate masca necredința, însă nu o poate vindeca. În Sfânta Scriptură, Hristos condamnă, demască și mustră formalismul, dar de fiecare dată oferă timp de pocăință celor care sunt departe de viața spirituală autentică.

Atunci când creștinismul devine o problemă de formă, fără nicio influență reală asupra vieții, omul golește religia de semnificația și puterea ei. Deși afirmă că sunt creștini, mulți dintre adepții formalismului religios trăiesc în ignoranță, pun accent numai pe aparențe, iar religia lor este doar o formă goală. Dumnezeu Însuși condamnă „jertfele goale”, fără zdrobirea inimii, considerându-le nu doar inutile, ci și ofensatoare. Familiaritatea cu o astfel de „religie formală” are ca efect o cumplită amorțire a conștiinței, ce conduce la insensibilitate și împietrire a inimii.

Accentuarea dimensiunii exterioare a vieții spirituale periclitează însuși dialogul tainic al omului cu Dumnezeu, într-un cerc vicios al formele fără fond.

Pietismul poate apărea la persoanele care își doresc să aibă o viață spirituală, însă nu înțeleg pe deplin ce presupune acest lucru. Acesta tinde să accentueze virtuțile individuale, și nu pe cele în comuniune de iubire, ca în realitatea Bisericii. În gândirea pietistă pot apărea atitudini precum încăpățânarea orgolioasă, obsesia detaliilor minore, acapararea cât mai multor aspecte spirituale din viața celorlalți, superficialitate și artificialitate spirituală, neputința de a vedea o problemă în ansamblul ei și pretenții de unică trăire „autentică”. De aceea, Christos Yannaras numește pietismul „răsturnarea adevărului istoric”. Habotnicii au tendința să fie plini de zel, scrupuloși, încercând să-și manifeste virtuțile într-un mod pătimaș. Astfel de persoane sunt mai interesate de a lupta împotriva păcatelor mai mult decât de a dobândi virtuțile. Gândul și dorința de a nu greși, ei înșiși sau ceilalți, îi transformă adesea în judecători, cu virtuți la vedere și patimi ascunse. Pietismul conduce ușor la triumfalism, văzut ca o atitudine de încrederea exagerată în sine însuși, în propriile idei și teorii.

Vocația incomodă a creștinismului și încercarea de a trăi o viață religioasă „politically correct” determină astfel de exagerări precum formalismul sau pietismul, ambele rezultate dintr-o înțelegere greșită a relației cu divinitatea și cu semenii noștri. Antidotul ar fi o corectă raportare la Dumnezeu și urmarea modelului și poruncii celei noi dată de Hristos: „Să vă iubiți unii pe alții precum și Eu v-am iubit pe voi”.

Mihai Parfeni

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ