Cel mai longeviv om din lume a fost român: MAFTEI din OSOI

0
67

osoi“Doar nu vrei să trăieşti cât Maftei?”. Aşa glumesc oamenii din Osoi, cu bătrânii din sat care trec de 80 de ani. E o vorbă veche, de când lumea, de pe vremea când Maftei însuşi avea vreo sută de ani! De atunci, ar mai fi trăit, se zice, încă jumătate de veac, până în ’52. Aflat în atenţia unor somităţi ştiinţifice, precum Ana Aslan şi I. C. Parhon, cazul bătrânului Maftei Pop din Osoi a fost ignorat pe nedrept, vreme de câteva decenii. Documente găsite recent în arhive arată că românul din satul Osoi ar fi trăit nu mai puţin de 148 de ani! O poveste unică, în spatele căreia se află omenia rară a unui sat din judeţul Cluj

Iisus, cel de fiecare zi

În dimineaţa aceea de martie 1952, când Iuliana lui Beldean s-a pornit pe uliţă, din poartă în poartă, să le spună oamenilor că s-a prăpădit Maftei, satul întreg s-a înnegurat. Murise omul pe care moartea părea să-l fi uitat pentru totdeauna acolo, printre ei. Murise Maftei cel singuratic, cel mai bătrân om din Osoi şi poate din lume! Nori negri, ca baticurile văduvelor, s-au abătut dinspre Cluj, grăbiţi la priveghi de clopotele bisericuţei de lemn . “S-o prăpădit bietu’ ce Maftei!”. “S-o prăpădit bietu’ ce Maftei…”. Îngânată de zarva copiilor, vestea i-a scos pe toţi oamenii din cătun la porţile caselor. Nici n-a ajuns bine dintr-un capăt în celălalt al satului, că s-a pus pe o ploaie grea, apăsătoare, ca-n zilele în care, găsindu-l pe Maftei întins pe un pat de fân în şura lor, oamenii din sat dădeau fuga în şpaiţ, să-i aducă ceva de mâncare. “Iar avem musafiri! Hai să punem un păhărel de ţuică şi un dărab de mâncare pentru bietul om!”.

De când era lumea lume, generaţie după generaţie, oamenii din Osoi au avut grijă de Maftei ca de propriii lor bunici. “Omul nimănui”, veneticul ajuns în sat pe când niciunul dintre cei în viaţă nu se născuse măcar, bătrânul Maftei, omul de care moartea uitase, devenise unul de-ai lor. Nu era familie care să nu-l fi găzduit, o noapte măcar, pe prispa casei, nu era familie care să nu-şi fi rupt, cu toată foametea anilor de sărăcie şi de război, un dărab de mămăligă şi o ceapă, ca să le împartă cu Maftei. Pentru oamenii cu frica lui Dumnezeu, bătrânul Maftei fusese, mereu şi mereu, repetat ca-ntr-o mătanie, Iisus-ul în chip de sărac care le călca pragul pentru un loc unde să pună capul în nopţile ploioase, flămândul care are nevoie de o prescură cât de mică de mâncare, însetatul căruia creştineşte se face să-i ieşi în întâmpinare cu o ulcică de apă, beteagul pe care scrie la Scripturi să-l speli şi să-l oblojeşti.

O viaţă de pustnic

Maftei nu cunoscuse nici banul, nici confortul. Şi nici nu punea seamă pe lucrurile astea. A trăit toată viaţa ca un pustnic, mulţumindu-se cu puţinul ce le prisosea celorlalţi, atent, mereu, să nu fie corvoadă pentru nimeni. A refuzat tot timpul să doarmă în vreo cămeruţă, într-un pat, “ca oamenii”. Vara se culca pe unde apuca, sub cerul liber, când bătea o ploicică, se ascundea pe sub un pom, într-un pridvor sau într-o şură, iar iernile îşi găsea loc în vreun fânaţ mai ferit sau în poieţi, lângă animalele ţăranilor din sat. “Se învelea cu o bundă, de era frig, iar ca să-şi pună sub cap nu cerea altceva decât o bucată de lemn!”, şi-l aminteşte badea Simion Găvruş, privind spre poiata din curtea sa, în care bătrânul a dormit de atâtea ori… Oţelit de traiul greu, Maftei avea o forţă ieşită din comun. “Era un om zdravăn, cum n-ai mai pomenit. Aşa, cât io cu Delu, încă mai bine, apoi înalt şi gros”, îmi explică badea Găvruş, arătând spre Alexandru Duma, un vecin bine legat, în puterea vârstei. Bătrânii de azi şi-l amintesc şi acum pe Maftei cărând, la peste 100 de ani, corni grei de lemn dintr-o pădure aflată peste câteva dealuri de sat, la peste 4 kilometri distanţă!

Îi plăcea mult să meargă la pădure lui Maftei! Acolo era “în legea lui”, hălăduind ziua întreagă printre arbori şi tufe, apoi pe pajişti şi prin livezi, prin poieniţe, singur cu gândurile sale, scrutând orizontul cu ochii aceia întunecaţi, al căror mister nimeni nu a reuşit să-l desluşească… Când se apropia toamna, Maftei nu se dădea pe-o lume! Se afunda din nou în pădure, în căutarea lemnelor de foc. Făcea grămezi mari, “ca bodiul de fân”, pe care le lua la spinare şi le aducea, cu pasul său mare, repezit, familiilor din sat. Stătea numai cât să-şi tragă sufletul şi să-şi ia Lelea Maria şi lelea Ana erau fete de şcoală când Maftei încă mai trăia. Alexandru Duma le ascultă poveştile fermecat “premânda”, mâncarea cu care îl aşteptau sătenii, apoi o lua din nou din loc, singur, doar el cu gândurile sale. Până în ultimii ani ai vieţii, când vârsta i-a mai înmuiat puterea, muncise pentru fiecare îmbucătură de pâine pe care i-au dat-o oamenii şi pentru fiecare petec de fân pe care s-a întins prin bătăturile Osoiului. Indiferent la ce muncă se înhăma, răsplata pe care o cerea era aceeaşi: un dărab de mămăligă şi ce-o mai fi pe lângă ea.

Era un om liber. Un singuratic care îşi luase lumea în cap la 40 şi ceva de ani, când a plecat din Valea Loznei. Din sat în sat, a ajuns până în Osoi. Un colţ de rai ascuns între dealuri pline de livezi, despărţite de firicele de apă, în care oile se bălăcesc cât e ziua de lungă. Aici, la Osoi, a dat peste oameni primitori, care nu l-au luat în râs pentru că nu era însurat şi nici nu l-au batjocorit că nu-şi ridicase barem o căsuţă până la vârsta sa. Nimeni nu l-a judecat şi nimeni nu a stat să-l descoasă ce anume l-a mânat să se ascundă de lume, într-un capăt de ţară precum Osoiul. “Cine ştie ce-o fi pătimit bietu’ de Maftei şi ce păcate grele duce în suflet?”. Lumea a înţeles că Maftei ducea cu el vreun mare blestem sau vreun necaz greu şi l-a lăsat cu ale lui. Aşa a trăit omul, în bună pace, în Osoi, peste 100 de ani…

Secretele longevităţii: ţuica şi mălaiul

“Adevărul e că pe vremuri, aici, la noi, în Osoi, s-a trăit sănătos. Numai câtă pădure şi câtă livadă avem noi aici, că vara, nici nu se mai văd casele de pruni!”, povesteşte entuziasmat Alexandru Duma, un tânăr fermier îndrăgostit de satul copilăriei sale. “Bunicul îmi povestea că dimineaţa, când dormea la noi în şură, îi ducea lui Maftei de mâncare o bucată de mălai, că aşa era pe atunci, şi un pahar de ţuică, să-l ţină până găta buna prânzul. În rest, oamenii mâncau pe atunci foarte simplu: un silvoiz făcut din prune fără zahăr şi poame uscate, grăunţe fierte şi lapte. Maftei avea o ulcică de lut, cam la un litru şi jumătate, umbla cu ea legată la brâu. Cum trecea prin sat, oamenii îl opreau şi îi mai turnau nişte lapte acru. Mâncarea simplă şi sănătoasă l-a ţinut atâta vreme în viaţă pe moş Maftei”, crede Alexandru Duma. “Şi păhărelul acela de ţuică bună, de la bunicul, Dumnezeu să-l ierte”.

Suntem pe un deluşor, în grădina cu pruni “a lui Onuţ”. Aici l-au îngropat oamenii pe Maftei, lângă mormântul căuaciului din sat. “Aşa era obiceiul pe vremuri, să îngropi morţii în curtea casei, şi atunci, una dintre familiile la care Maftei a stat mai mult în ultimii ani de viaţă şi cu care s-a avut mai bine, a ţinut să îl îngroape în grădina casei, ca pe unul de-ai lor”, îmi povesteşte Ducu Duma. Maftei a murit chiar în curtea casei în care trăia Maria Szabo. Lelea Maria era o copiliţă de şcoală pe atunci, dar îşi aminteşte la perfecţie pregătelile familiei. “Tot satul a venit la înmormântare, cu mic, cu mare, unul nu a lipsit”, spune lelea Maria, în vreme ce îmi arată moviliţa de pământ sub care l-au îngropat pe Maftei. I-au pus o cruce de lemn, cum se punea pe vremea aceea, pe care au înlocuit-o cu una de fier, mai puternică decât timpul. “Să ştiţi că oamenii nu l-au uitat nici acum pe Maftei. Plătesc an de an pentru ca el să fie pomenit duminica în biserică, atunci când se pomenesc cei plecaţi la Domnul. Cum îi şi viaţa asta! Cine s-o gândit că a mai veni careva, vreodată, să întrebe de bietu’ ce Maftei? Să-l hodinească Dumnezo, că a dus o viaţă grea, ba pe la noi, ba pe la alţii, în chin şi în sărăcie”, se închină lelea Maria, în faţa mormântului lui Maftei, pe care primăvara îl împodobeşte cu iarbă verde şi crudă.

Sursa Formula As

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]