Cel ce nu bagă în seama râpa mică, degrabă cade şi în cea mare

0
120

prapastieMulţi dintre noi considerăm că nu avem păcate mari, fiindcă nu am dat în cap la nimeni, nu am omorât pe nimeni, dar uităm de mulţimea păcatelor de orice clipă, uităm, fiindcă le credem mărunte şi neînsemnate. Dar cât de mult greşim când credem acest lucru, fiindcă cu siguranţă păcatele cele mai grele, nu sunt cele mai mari, sunt cele mărunte, pe care nu le poţi părăsi, sunt păcatele pe care le faci şi le tot faci fără să te opreşti, după fiecare Spovedanie.

Am citit o pildă despre păcatele mari şi păcatele mici şi mi-a plăcut comparaţia pe care un duhovnic a făcut-o pentru acestea.  Pe cele mici le-a asemănat cu nişte pietricele împrăştiate pe tot drumul vieţii noastre, iar pe cele mari cu nişte pietroaie de mari dimensiuni. Şi ca să o determine pe o femeie care credea că nu este păcătoasă fiindcă are doar păcate mici, să înţeleagă că greşeşte crezând acest lucru şi că neconştientizarea acestui fapt poate duce la pierderea mântuirii sale,  i-a dat canon să strângă mai multe pietricele mici de pe un câmp, iar alteia cu conştiinţa neîmpăcată că a săvârşit un păcat mare, să caute piatra cea mai mare. După ce amândouă femeile au făcut ascultare de duhovnic, acesta le-a trimis să ducă înapoi pietrele de unde le-au luat. Cea care a adus piatra mare şi-a amintit locul unde a găsit-o, dar cealaltă şi-a dat seama că e imposibil să reuşească să  aşeze toate pietricelele exact în locurile de unde le-a cules, fiindcă erau multe şi se asemănau între ele. Atunci, duhovnicul i-a zis celei care nu se credea păcătoasă, că femeia care a săvârşit  păcatul mare, îl regretă din toată inima, plânge cu lacrimi amare pentru ca Bunul Dumnezeu să o ierte, ştie când a făcut fapta cea rea,  ştie locul de unde a luat pietroiul, dar ea cu mulţimea de păcate mici nu mai ţine minte când, cui, unde şi cum a pricinuit rău. Şi deoarece păcatele ei sunt mici, dar numeroase, ea nici nu este în stare să se pocăiască pentru ele. Şi astfel femeia ce se credea având păcate ,,mici’’ a înţeles că, şi orice păcat oricât de mic ar părea el, întinează sufletul.

O să compar şi eu  păcatul  mai greu cu un pietroi uriaş pe drumul vieţii noastre,  pe care dacă te întorci din cale, îl găseşti, fiindcă e vizibil, şi cu greu, după multe încercări şi eforturi  tot îl urneşti şi îl dai de-o parte cu ajutorul şi al unui tovarăş de pe margine, dacă e nevoie. Eforturile cred eu, sunt lacrimile de pocăinţă, spovedania curată, ajutorul celui care împinge pietroiul odată cu tine vine de la duhovnicul care te îndrumă cum să nu mai greşeşti şi te  dezleagă de păcatul acela greu, după ce l-ai mărturisit curat şi cu zdrobirea inimii.

De câte ori nu am auzit de ex. vorbele acestea: ,,dar ce am dat în cap cuiva, am omorât pe cineva, ce dacă mai bârfesc şi eu pe cineva? Ce e un păcat aşa de mare, bârfa? Cine nu bârfeşte? Este vreun om care nu a bârfit niciodată în viaţa lui? Viaţa nu ar mai avea sare şi piper fără un pic de bârfă. Mai alungăm un pic din plictiseală, trece mai repede timpul când mai vorbeşti de Stan, de Bran, un pic de curiozitate nu strică, mai ales noi femeile aşa suntem construite, să bârfim un pic, că altfel nu ne ţinem sătule.

E tare greşit să gândim aşa, fiindcă de la bârfa noastră se pot isca şi alte păcate: ceartă, mânie, ură, nedreptate, judecată, minciună, tristeţe, deznădejde s.a. ,,Încurajată, accentuată, manevrată prin diferite tactici, bârfa rămâne un şarpe care nu oboseşte să-şi lovească zilnic coada de lucruri din care îi este cu neputinţă să muşte. Bârfa nimeni nu pretinde că o iubeşte, dar place multora. Călătoreşte pe la mulţi oameni şi se răspândeşte cu repeziciune. Ustură mult cuvintele acestei metehne omeneşti…A bârfi, a duce vorba de colo-dincolo, a vorbi de rău, a calomnia, a cleveti, a blama, a huli, a  ponegri, a defăima, a vorbi mult și fără rost, a pălăvrăgi, a trăncăni, a flecări, toate sunt verigi ale acestui lanţ murdar şi rece. Bârfa, judecata, osândirea aproapelui, sugrumă sufletul ce nu mai poate respira aerul vital al Duhului Sfânt’’ (doxologia.ro)

Nu ştim oare că orice cuvânt rău spus de noi împotriva unui semen poate fi uneori ca şi o crimă asupra sa? Nu ştim noi, ca spinii păcatelor pe care nu-i scoţi la timp din suflet, intră tot mai adânc şi mai adânc acolo şi nu-i mai poţi scoate? E tare păcat să-ţi bârfeşti aproapele, e tare păcat să îl judeci pe acesta, e tare păcat să spui minciuni despre el,  e tare păcat să îţi dai cu părerea despre viaţa şi felul de a fi al celor de lângă tine, fiindcă în felul acesta îi lipseşti de cinstea şi faima lor.

Trebuie să urmăm așadar îndemnurile Evangheliei care zice: ,,de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”(Matei 7, 3-5)„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2).

Mi-am mai amintit de o comparaţie cu privire la păcatele mici de la o predică ascultată, cred, eu, la Săvineşti. Dacă îmi aduc aminte cât de cât corect, aş putea spune că orice păcat îţi murdăreşte haina sufletului, îţi murdăreşte haina primită de la Sfântul Botez, care era albă şi luminoasă, şi dacă tot  speli această haină de nenumărate ori se poate rupe la un moment dat. E mai uşor să ai o cămaşă pe care ai o pată mare, fiindcă o scoţi la prima spălare şi haina nu se mai uzează ca atunci când o speli de nenumărate ori. Ai săvârşit un păcat mare, l-ai spovedit curat, ţi-ai spălat haina sufletului de pata de murdărie, dar dacă săvârşeşti păcate mici şi le mărturiseşti la Spovedanie, acestea – pete mici de murdărie se curată,  dar săvârşindu-le iar, apar din nou petele de murdărie şi tot trebuie să speli şi să speli haina sufletului, care se subţiază şi se uzează,  după atâtea spălări putându-se chiar rupe.

Păcatul cel mare mai poate fi asemănat cu o gaură mare în cămaşa ta, pe care o coşi şi astfel o poţi îmbrăca, dar dacă ai din ce în ce mai multe găuri în haină (păcate mici), chiar dacă ele sunt de dimensiuni reduse nu mai poţi purta cămaşa cârpită în atâtea şi atâtea locuri, fiindcă acest lucru iese în evidenţă.

O casă cât de mare ar fi ea, se dărâmă dacă se desface mai întâi o cărămidă şi apoi alta, apoi cade tot peretele, iar uneori unele mici vietăţi, precum albinele,  viespile  ţânţarii, când sunt multe fără seamă, pot omorî un om, un urs sau un alt animal mare şi puternic. La fel şi un râu mare şi învolburat se formează din picături mici de apă, sau de la nişte scântei se poate aprinde un foc napraznic care pârjoleşte totul în calea sa. Aşa sunt şi păcatele mici provoacă uneori o primejdie mai mare decât cele mari, fiindcă greaua fărădelege cunoscută se îndreaptă cu nevoinţă, dar păcatele mici săvârşite fără mustrarea conştiinţei, te duc încet, încet la pierire.

Păcatele cele mici fac sufletului multă pagubă, căci  aşa cum spune ieromonahul Agape Criteanu, acestea ,,tulbură pacea ştiinţei, stinge fierbinţeala dragostei, împuţinează osârdia şi dorinţa, micşorează evlavia petrecerii duhovniceşti, şi în urma acestora stau oarecum împotriva Sfântului Duh şi împiedică lucrarea Lui asupra noastră. Pentru aceasta trebuie să fugim de ele cu toată sârguinţa şi toată neevoinţa, căci cel mai mic vrăşmaş ce vei avea, de nu-l bagi de seamă, poate mult să te vatăme. Fereşte-te dar de astfel de greşeli şi mai vârtos de acestea: de ocări, viccleşuguri, linguşiri, laudă, slavă deşartă, glume, râsuri, ghiduşii, cuvinte urâte şi de somn mult şi altele ca acestea, iar mai vârtos de cântece şi jocuri, de care trebuie să fugi cu toată stăruinţa că să nu cazi în cele mai mari, şi să te faci vrăşmaşul Lui Dumnezeu şi Ziditorului tău, şi să te păgubeşti de toate acele bunătăţi de care ai auzit.’’

Diavolul ne ispiteşte la început cu păcate mici. Diavolul niciodată nu începe lupta cu păcatele cele mari. El încearcă la început să-l păcălească pe om, ca să comită o cât mai mică greşeală. Iuda nu a devenit trădător dintr-o dată, ci a început cu furtul unor mici sume de bani, iar apoi dorind mai mult şi fiind ajutat de diavol s-a făcut rob al iubirii de bani. Apoi acest păcat a condus la trădarea Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că diavolul de la păcatele cele mici ajunge la păcatele cele mari. Diavolului îi este suficientă o mică slăbiciune a noastră, iar apoi, dacă cedăm ispitelor, îşi face sălaş în sufletele noastre. Sfântul Ioan Scărarul, care a descoperit acest vicleşug al diavolilor, ne învaţă: ,,Multe chipuri are şarpele (diavolul) desfrânării. Pe cei care nu au cunoscut păcatul le spune să facă numai o încercare, ca să vadă cum este acest păcat şi apoi să se pocăiască. Unii se lasă convinşi să încerce numai o dată şi apoi să se oprească. Ei gândesc: Ce voi păţi dacă voi păcătui o singură dată? Nimic. Nu mă voi pierde numai cu atât. Şi astfel fac primul pas. Din nefericire, răul nu se opreşte numai aici. Primul pas este astfel făcut. Cetatea sufletului este distrusă şi puhoi de diavoli pot intra acum şi-l vor lupta pe om cu păcatul desfrânării’’. (sfaturiortodoxe.ro)

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, să ne ferim de păcatele pe care noi le considerăm mărunte, să ne ajute să nu le mai facem şi să punem început bun în vieţile noastre, să ne ajute să scăpăm de obiceiul cel rău al păcatului, să curmăm pornirile răului, ca să nu lăsăm răul să crească fiindcă: Cel ce nu bagă în seama râpa mică, degrabă cade şi în cea mare!

Cristina Toma

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ