Ce înseamnă „a lumina mintea”?

0
267

DSCF2637Ce vor educatorii? Să lumineze mintea şi să educe inima elevilor. Dar unde sunt bazele trainice şi mijloacele eficace în vederea atingerii acestor două scopuri? Răspund cu hotărâre: nicăieri, iară numai în Domnul nostru Iisus Hristos, Carele S-a făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi izbăvire (1 Cor. 1, 30), adică în sfânta credinţă, cea dăruită de El, împreună cu toate aşezămintele ei cele mântuitoare.

Ce înseamnă „a lumina mintea”? înseamnă a întipări în ea concepţii sănătoase despre tot ce există, şi anume: că există Dumnezeu, care sunt însuşirile Lui, în ce relaţie a binevoit El a Se pune cu lumea şi cu noi; ce e această lume, de unde este ea, prin ce se ţi-ne şi încotro se îndreaptă; ce suntem noi înşine, de ce suntem aici, pe acest pământ, ce înseamnă această stare a noastră pe jumătate luminoasă şi pe jumătate întunecată, ce ne aşteaptă în viitor şi aşa mai departe. Ansamblul acestor cunoştinţe alcătuieşte înţelepciunea, pe care a căutat-o şi o caută dintotdeauna, cu atâta sârguinţă, omul. Şi cine ştie cu adevărat toate acestea, nu tară drept temei este numit „luminat”, pentru că vede toate într-o lumină limpede. Trebuie observat că aceste concepţii sunt răspunsuri la întrebările care neliniştesc mintea noastră. Nu este om pe care ele să nu-l frământe, şi nu este om care să nu dea un oarecare răspuns la ele. Răspunsul cel adevărat, cel mai mângâietor şi de nădejde dintre toate, este însă cuprins în Descoperirea lui Iisus Hristos şi predanisit de către Sfânta Biserică. Potrivit învăţăturii ei, Dumnezeu este Duh Atotdesăvârşit, Unul prin fire şi întreit în Feţe, Făcătorul lumii şi Purtătorul de grijă a toate; lumea este făptură a lui Dumnezeu, care doar prin cuvânt a fost chemată la fiinţă de Cel Atotputernic şi se ţine prin cuvântul puterii Lui, întărită în toate privinţele prin legi neschimbate, dar care sunt gata să se supună într-o clipă voii lui Dumnezeu; omul este făptură înţelegătoare, de o deplină desăvârşire la început, apoi căzută şi stricată, iar acum refăcută de Domnul Iisus Hristos în Sfânta Lui Biserică prin harul Sfântului Duh şi care, în cele din urmă, o să se arate în nouă slavă în veacul ce va să fie pentru credinţa şi pentru osteneala faptelor bune, şi aşa mai departe.

Ce concepţii luminoase, înalte şi roditoare! Degeaba se apucă mintea să dezlege singură întrebările arzătoare. Experienţele dezlegărilor ei dinainte de venirea în lume a Mântuitorului şi actualele experienţe pe care le fac în Occident cei ce au lepădat jugul cel bun al supunerii faţă de cuvântul Nemincinosului Dumnezeu ne conving în mod palpabil cât de slabă este ea în această privinţă, cu cât este mai potrivit pentru ea să rămână în acest sens (ca şi în multe altele) învăţăcel pentru totdeauna şi să nu cuteze a se urca la catedra învăţătorească. Tocmai de aceea în Ortodoxie sunt respinse, cât se poate de întemeiat şi raţional, aiurelile ei. Şi atunci, ce le rămâne „luminătorilor minţii”? Să nu mai născocească, ci să ia de-a gata adevărurile dumnezeieşti şi să le întipărească în minţile copiilor, iar apoi să construiască pe ele, ca pe nişte temelii, întregul edificiu al cunoaşterii, întregul ansamblu al ştiinţelor. Ce tărie, ce bărbăţie capătă mintea luminată în acest fel! Cât de temeinică este în ea întreaga sumă a cunoştinţelor, pătrunsă de un singur duh şi de un singur principiu!

Ce înseamnă „a educa inima”? Înseamnă a deştepta cerinţele ascunse în firea noastră, a transfigura simţămintele şi aşezările sufleteşti, a înălţa la principiile şi regulile vieţii duhovniceşti, ca apoi să se poată spune despre oricine le are: „Iată omul desăvârşit!” Cum se poate face asta?

Multora li se pare îndeajuns să „dezvolte”, zic ei, „natura”, spunând că, dacă din sămânţă iese plantă sau pom desăvârşit pentru specia sa, şi omul va ieşi desăvârşit dacă vom dezvolta tot ce este ascuns în firea lui. În aparenţă ce poate fi mai raţional şi mai temeinic decât o asemenea presupunere? Şi totuşi, nu iese deloc cum se aşteaptă ei. De pildă, dezvoltând la-tura estetică, îl înconjură pe cel educat cu lucruri alese şi îl deprind cu artele. încetul cu încetul se dezvoltă gustul, dar se arată totodată şi felurite pofte, ba încă în forme… deloc alese. Pentru a-l învăţa pe cel educat să se poarte cu demnitate, îl duc în societate şi îi arată toate elementele bunei purtări lumeşti. Într-o anumită măsură scopul este atins, dar totodată se sălăşluiesc trufia, capriciile, dispreţul faţă de cei mai mici şi linguşirea faţă de cei mai mari. Îl mai învaţă să fie întreprinzător, şi elevul ajunge să facă asta cu spor, dar nu cu mai puţin spor cresc în el lăcomia, mercantilismul şi nemilostivirea. Şi tot aşa în orice privinţă. Ce să însemne asta? Dacă e semănată sămânţă bună, de unde vin neghinele? Din aceea că sămânţa firii noastre este vătămată de cădere şi la ea s-au altoit multe lucruri nefireşti şi împotriva firii, care pretind să fie satisfăcute cot la cot cu cele fireşti, ascunzându-se sub masca firescului. Din aceea că educatorii dezvoltă iară discernământ tot ce găsesc în om, firesc şi nefiresc la un loc – iar în firea noastră sunt numeroşi paraziţi, care nu rareori înăbuşă şi usucă ramurile fireşti. Aşadar, nu trebuie dezvoltat totul, ci unele trebuie dezvoltate, iar altele înăbuşite şi dezrădăcinate. Iată deci în ce constă toată dificultatea educaţiei şi cultivării! Nu avem ochi sau instrumente optice ca să deosebim firele line, împletite între ele, ale firescului şi nefirescului -şi chiar dacă am putea să le deosebim, nu avem bisturiu ca să le despărţim. Dar şi dacă am avea, n-avem putere să întărim firescul şi să-i dăm viaţă şi să înăbuşim nefirescul. Aşadar, cât timp suntem singuri, cu propriile mijloace, nu ne putem aştepta la un succes trainic în educarea inimii. Şi atunci, un educator chibzuit va simţi o extremă nevoie de ajutor suprafiresc. Iar ajutorul suprafiresc e gata: în Biserica lui Dumnezeu, în Sfintele ei Taine şi în toate rânduielile sfinţitoare. împărtăşit şi aprins prin ele, harul dumnezeiesc pătrunde înăuntrul nostru, desparte firescul de nefiresc şi, unindu-se cu cel dintâi, îl întăreşte şi-i dă viaţă, iar pe cel de-al doilea, respingându-l, îl usucă şi-l nimiceşte. Ca atare, cine creşte sub înrâurirea lor nu are nevoie de cine ştie ce sforţări din partea părinţilor sau educatorilor (afară de inevitabilele avertismente) ca la intrarea în viaţa activă să apară cu simţăminte şi dispoziţii sufleteşti pur omeneşti, adevărat creştine, iară amestecul monstruozităţilor nefireşti, care înjosesc omenirea. Aşadar, cei ce doresc să aibă mijloace puternice, eficace, de educare a inimii n-au decât să-i ţină pe cei educaţi sub înrâurirea mântuitoarelor Taine ale Bisericii şi a tuturor rânduielilor ei simţitoare -şi efortul lor va fi încununat de succes deplin. Să nu-i înstrăineze pe copii de Biserică şi de îmbisericire, de rugăciuni, posturi, spovedanie şi împărtăşanie, de ţinerea sărbătorilor şi de mersul la locurile şi odoarele sfinte: atunci vor putea fi încredinţaţi că după încheierea educaţiei sufletul elevilor va fi înfăţişat lui Hristos ca o fecioară curată, gata de tot lucrul bun.

Iată întreg programul educaţiei! A întipări adevărurile credinţei în minte, tăcând ca ele să dispună de toate celelalte cunoştinţe şi concepţii, a-i călăuzi fară abatere pe elevi după poruncile maicii noastre purtătoare de grijă – Biserica -, aşa vor ieşi copii cu minte puternică şi inimă bună, buni cu bunătate temeinică şi neclintită. Unde sunt admise într-o ramură a cunoaşterii concepţii potrivnice adevărurilor credinţei, acolo mintea celor educaţi este întunecată şi lipsită de putere prin amestecul minciunii, iar unde ei sunt, într-un fel sau altul, înstrăinaţi de Biserică, inima lor este stricată, îngăduindu-se să se dezvolte şi să se întărească în ea simţăminte şi dispoziţii pătimaşe, împotriva firii.

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Sfântul Teofan Zăvorâtul

LĂSAȚI UN MESAJ