Ce este psihologia pozitivă?

0
254

psihoLa întrebarea „Ce este psihologia pozitivă?”, răspunsul cel mai competent ni-l oferă Seligman: psihologia pozitivă, este o „ştiinţă obiectivă a experienţei subiec­tive, a caracteristicilor individuale pozitive şi a instituţiilor po­zitive care promite să îmbunătăţească calitatea vieţii şi să pre­vină patologiile care apar când viaţa este brutală şi lipsită de sens… o ştiinţă şi o profesie care va ajunge să înţeleagă şi să contruiască factori care să permită indivizilor, comunităţilor şi societăţilor să înflorească”.

„Psihologia pozitivă nu este nimic mai mult decât studiul ştiinţific al forţelor şi virtuţilor umane obişnuite, normale”, ne spun autorii.

Susţinătorii psihologiei pozitive în­clină să dea o mai mare crezare orientării teoriei şi practicii psi­hologice spre investigarea, construirea şi amplificarea forţelor pozitive ale oamenilor. Ca urmare, teoriile dominante care nu văd în individ decât un simplu receptor care răspunde la stimuli, se modifică în favoarea considerării acestu­ia ca un factor activ de decizie, cu alegeri şi preferinţe persona­le, cu posibilitatea de a deveni sigur de sine, eficient sau, în con­diţii ostile, neajutorat şi fără speranţă.

Practicienii au început să recunoască faptul că cele mai bune rezultate din cabinetele lor s-au obţinut referitor la amplificarea forţelor clienţilor şi nu atât în ceea ce priveşte repararea dereglării acestora.

Psihologia recurge treptat la o renovare conceptuală şi metodologică, la di­versificarea câmpului tematic al investigaţiilor, la cercetarea em­pirică a unor noi „realităţi” pe care le-a denumit optimism, spe­ranţă, stare de bine subiectivă etc. Nu numai psihopatologia (te­oretică şi practică) a favorizat o asemenea reorientare, ci şi alte discipline psihologice.

De exemplu, practicienii psihologiei so­ciale cognitive s-au orientat mult prea mult asupra investigării tendinţelor, amăgirilor, iluziilor, punctelor slabe şi erorilor fiin­ţei umane. Problematica aşa-numitelor credinţe sau cogniţii ira­ţionale a invadat în ultima vreme câmpul de cercetare al acestei discipline.

De asemenea, psihologii evoluţionişti sau cei din do­meniul psihologiei economice au luat demult în calcul suvera­nitatea egoismului.

Studiile şi cercetările întreprinse de reprezentanţii psiholo­giei pozitive conduc către stabilirea următoarelor trăsături ale personalităţii pozitive:

Sentimentul subiectiv de confort interior sau starea de bine interioară (well-being) care se referă Ia ceea ce oamenii gândesc şi la ceea ce ei simt faţă de vieţile lor; din punct de vedere psihologic implică operaţii de evaluare (anterioră) a propriei existenţe şi concluzii (finale) de ordin cognitiv şi afec­tiv (Edward Diener) ceea ce în limbajul ştiinţific este nu­mit prin termenul de well-being, în limbajul cotidian este nu­mit prin termenul de fericire — ca stare de mulţumire sufle­tească determinată de o serie de factori printre care am putea încadra: dezvoltarea economică, venitul, credinţele, relaţiile de ordin personal, tendinţa spre asociere şi grupare (David Myers – Optimismul ca trăsătură dispoziţională care mediază relaţia dintre evenimentele exterioare şi interpretarea lor su­biectivă; conţine componente cognitive, emoţionale şi motivaţionale; este legat de un scop, de o aşteptare sau de o atribui­re cauzală, conţine o „aromă emoţională”, este, în acelaşi timp, motivat şi motivator (Christopher Peterson).

Dispune de gra­de diferite: oamenii cu un grad înalt de optimism tind să deţi­nă stări de spirit sau dispoziţionale sufleteşti bune, să fie per­formanţi, să se bucure de o sănătate fizică şi psihică mai bună; nu trebuie pierdut însă din vedere faptul că „optimismul poa­te costa dacă este prea nerealist”; în legătură cu optimismul, psihologii pozitivi şi-au formulat întrebări de genul: optimis­mul este un aspect implicit al naturii umane sau doar o sim­plă trăsătură interindividuală?; sensul optimismului este oare mai bogat decât conceptualizarea lui actuală în termeni cog­nitivi?; sunt optimismul şi pesimismul reciproc exclusivi?; care este relaţia dintre optimism şi realitate şi care sunt costurile credinţelor optimiste atunci când se dovedesc a fi false?; cum poate fi cultivat optimismul?; există diferenţe culturale în ceea ce priveşte optimismul?

Autodeterminarea susţinută de satisfacerea unor ne­voi cum ar fi: nevoia de competenţă, nevoia de ataşament; ne­voia de autonomie; când aceste nevoi sunt satisfăcute existen­ţa individului se află într-o condiţie de motivare intrinsecă, el fiind capabil de a-şi îndeplini potenţialităţile şi apt de a veni progresiv în întâmpinarea unor preocupări mai înalte.

Apărările mature axate pe găsirea şi practicarea soluţilor proactive, creatoare care îl propulsează pe om spre o viaţă fericită şi de succes; defensele adulte (altruismul, refularea, umo­rul, anticiparea, sublimarea etc) sunt total diferite de cele pro­movate de psihanaliză care fac din om mai degrabă o victimă de­cât un învingător; ele mai degrabă sintetizează şi atenuează de­cât să nege sau să deformeze sursele de conflict ale comporta­mentului uman; apărările mature reduc conflictul şi disonanţa cognitivă, oferă un timp mental pentru diminuarea schimbărilor din realitate şi din imaginea de sine atunci când acestea sunt „for­ţate”, „bruscate” şi „obligate” a se schimba, de asemenea, ele potolesc, domolesc conflictele de conştiinţă (George Vaillant).

Cele şase caracteristici / trăsături ale per­sonalităţii pozitive ar putea fi reduse la trei şi anume: bunăsta­rea spirituală, autoreglarea, performanţa, prima constituind va­riabila intermediară care se interpune între intrări şi ieşiri, cea de-a doua mecanismul transformator şi de autosusţinere, iar ul­tima, finalitatea spre care tinde personalitatea.

Eul și personalitatea, Mielu Zlate

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ