Ce este cultura și omul cult

0
3492

6489329-mdÎn zilele noastre și întotdeauna s-a făcut mult caz de cultură și de omul cult, de rostul și folosul lor în societate, uneori supraevaluându-le și așezându-le pe trapta cea mai înaltă a scării valorilor.

Noțiunea cuvântului cultură deseori pentru mine a rămas mai puțin elucidată, fapt pentru care am purtat discuții, nu puține, cu mulți oameni literați și reprezentanți ai culturii. Răspunsurile la întrebarea ce-i cultura au fost diferite și de multe ori ambigui. Că omul cult ar fi care cunoaște multe, că ar fi ceea ce rămâne după ce ai citit mult. Tudor Vianu zicea undeva că și un țăran este cult dacă trage un folos în urma experiențelor din viața sa. Uneori se afirmă că între cultură și sfințenie ar fi un hiatus atribuindu-se culturii un preponderent față de sfințenie.

Cu totul altfel vor fi înțelese noțiunile despre cultură și omul cult, când dincolo de noi, oamenii, admitem existența lui Dumnezeu și a unor duhuri străine de Dumnezeu, de care se pare că oamenii de cultură nu prea țin cont așa cum spune Evdokimov în lucrarea sa „De la părinții deșertului, la psihologii deșertului, psihologii moderni.”

Cultura și omul cult trebuie să țină cont de aceste întâlniri cu Adevărul și cu amăgirile duhurilor străine. Tangențial se pare că un Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Blaga, înainte de a muri și chiar Emil Cioran și-au dat seama de această realitate. Mai nou, bărbați căliți în închisori ca: Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt au fost mult mai elucidați în această privință cu susțineri clare că „un om cult nu poate fi cult dacă e un ambițios și plin de fărădelegi.”

Așa stând lucrurile, noțiunea de cultură e strâns legată de cuvântul „a cultiva”, care urmărește o rodire, un folos, pornind chiar de la cultivarea pământului și apoi de la cultivarea și înnobilarea simțămintelor. Cât privește aceste simțăminte și diferențierile dintre ele, folosul și nefolosul lor îl constatăm în viața de toate zilele. Cine ar putea valorifica simțămintele nobile și pline de respect și de cinste față de cele ale disprețului și ale înjosirii. Valabilă rămâne peste veacuri porunca: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-L va da ție”(Ieșire 20,12).

În tot timpul vieții Sale, Mântuitorul nu a folosit nici cel mai mic simțământ de dispreț. Datorită acestui fapt atrăgea mulțimile care mergeau după El zile întregi nemâncate.

De aceea oamenii de cultură ai Bisericii au fost mult superiori oamenilor de cultură din altă branșă pentru că ei erau statorniciți în harul dumnezeiesc, cultura lor avea ca fundament caracterul fundamentat pe har. Ne gândim la Varlaam, Dosoftei, Simion, Ștefan, Grigorie Dascălul și mai nou de ca nu și la mult regretatul Pr. Prof. Dumitru Stăniloae.

Dacă este vorba de a cultiva simțămintele înalte și nobile, atunci în vârful scării culturii și a omului cult stă spiritul. El pe lângă mulțimea cunoștințelor avea și mulțimea virtuților. Ne gândim la un Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Gură de Aur și până aproape de noi, Sfântul Constantin Brâncoveanu.

Experiența de toate zilele ne stă mărturie că reușita oricăruia în viață și mai ales a preotului va sta în faptul de a nu disprețui pe nimeni, de a vedea în fiecare om ceea ce are bun, căci fiecare om are ceva bun în el datorită chipului lui Dumnezeu pe care-l are. Un exemplu viu grăitor îl întâlnim în Pateric unde se spune că trecând sfântul cu un om de rând pe lângă un câine mort cu ochii deschiși, omul de rând zise despre câinele mort: „cât de urât este!”, dar sfântul răspunde: „și totuși ce ochi frumoși are!” Și într-un câine mort sfântul a găsit ceva frumos.

Câte frumuseți duhovnicești nu găsești în cele dinăuntru ale omului dacă știi să le descoperi. Sinceritatea pe care se temeinicește comuniunea prietenească, blândețea care potolește atâtea furtuni din sufletele semenilor noștri, înțelepciunea care aduce atâta lumină în sufletele descumpănite, jertfelnicia care salvează pe mulți din atâtea necazuri, bucuria care ridică pe semeni din înstrăinările sufletelor lor.

La celălalt antipod al acestor frumuseți spirituale tot în ființa noastră, sunt negrele simțăminte mult păgubitoare, stricătoare de comuniuni frățești, ca cel al disprețului, al înjosirii semenului, care duce la dezbinarea familiilor, la desolidarizarea societății. Când acest simțământ ne stăpânește, nu mai avem nimic bun în semenul nostru, nimic frumos. Este simțământul care întunecă tot ce întâlnește în cale. Așa s-a ajuns nu numai la înjosirea oamenilor, ci chiar și la cea a sfinților, în frunte cu Născătoarea de Dumnezeu.

Să ajungi la judecata nefastă ca să cobori pe Născătoarea de Dumnezeu din slava ei cerească, aleasă de Dumnezeu să intre în planul de mântuire a lumii, plină de dar, și să cobori în lumea plăcerilor femeilor de rând, ea care a născut pe Dumnezeu, este o mare blasfemie. O minte sănătoasă nu poate cugeta așa ceva, ci numai o minte plină de otrava disprețului înjositor. Cuprinși de astfel de simțământ disprețuitor nu-i de mirare că oamenii vremii Mântuitorului înjoseau pe Însuși Fiul lui Dumnezeu prin cuvinte ca acestea: „Cu Domnul dracilor scoate pe draci” (Mt. 9, 34) sau că „are drac”(Mt. 3, 22). Din cununa de spini ale acestor urâte realități sufletești mai fac parte: nesinceritatea, ura, vicleșugul, răzbunarea, minciuna, care toate împreună nu fac altceva decât să vestejească în cele dinnăuntru ale omului, florile frumosului buchet al iubirii, aducând mari pagube familiei și societății.

După toate acestea zise să revenim din nou la cultură. Dacă a cultiva înseamnă a înfrumuseța, a rodi „viața din belșug”, după cuvântul Mântuitorului, socotim că nu există un folos mai mare pentru om decât acela de a îngriji, de a face să crească și să rodească alesele simțăminte din ființa omului, pline de noblețe sufletească.

Se pare că sfântul a fost scos din preocuparea oamenilor de cultură, din cinstea ce i se cuvine, cinste mai presus de a oricărui om cult, ei care sunt ca sfinți „eroi ai spiritului și mari conștiințe al Bisericii” pentru că pentru rodirea aleselor simțăminte spre care se străduiesc sfinții se cer adevărate jertfe spirituale. Ei întrupează în mijlocul societății umanul integral, încât pe drept cuvânt un mare teolog al Bisericii noastre a socotit sfântul „ca umanul plinit în cel mai înalt grad”.

Foarte interesant că toți oamenii ziși de cultură tipăresc cărți și reviste de ordinul zecilor de mii, în care de multe ori să lansează idei străine de noblețea umană a sfântului.

Și acum punctul pe „i”. Dacă omul cult urmărește înfrumusețarea și înnobilarea persoanei, cum se explică prezența imoralului, uneori chiar în persoana unor oameni ziși de cultură? Pe lângă alte exemple e destul să le amintim pe  acelea din cartea „Blaga printre contemporani”; „Luntra lui Caron”, ca să nu mai amintim și alte nume din care reiese atâtea și atâtea stări de imoralitate.

Și atunci te întrebi: ce înseamnă cultura și omul cult? Niciodată în capul meu nu a încăput ideea că cineva poate fi cult și în același timp și imoral. Cred că în acest caz societatea ar avea cu mult mai mult folos de la oameni cuminți, chiar dacă nu știu atât de multe și cu siguranță de la sfinți care au suflete pline de iubire, străine de egoism și gata de a ajuta pe semenii lor.

Să dea Dumnezeu ca toți oamenii culți și toată cultura să caute a cultiva nobilele simțăminte, să urce mereu pe treptele sfințeniei cu ajutorul harului, cât e posibil omenește, ca astfel să se ajungă la adevărații oameni culți. Atunci nu putem aștepta de la cultură și de la oamenii culți nici progres material și nici spiritual.

Dumnezeu să ne ajute!

„Îndrumări pentru îndreptarea și maturizarea duhovnicească a persoanei noastre”, de Ioan Mihălțan – Episcopul Oradiei

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ