Cauzele manifestării mâniei părinteşti

0
123

Unii oameni sunt înclinaţi să se enerveze în situaţii legate de anumite stări fizice. De pildă, pentru mulţi dintre noi un factor cauzator foarte puternic este constituit de deficitul cronic de somn.

Şi situaţia instabilă, tensionată, plină de nervozitate şi ostilitate, de la locul de muncă sau nemulţumirea de starea relaţiilor conjugale pot deveni, cu siguranţă, cauze ale unei iritabilităţi crescute.

Trebuie să depuneţi toate eforturile pentru a nu „prăvăli” asupra copiilor povara unor probleme care nu au nici cea mai mică legătură cu ei. În asemenea cazuri, cel mai bine este să vă spuneţi pur şi simplu: „Astăzi iar nu mi-am făcut somnul, şi parcă sunt o maşină care iese de sub control pe şoseaua alunecoasă: aşadar, trebuie să mă concentrez şi să am mai multă grijă când iau curbele!”

Adolescenţilor puteţi încerca să le explicaţi: „Astăzi sunt acaparată total de muncă, sunt foarte obosită, şi probabil că tocmai de aceea mă supăr pe voi mai mult ca de obicei. Oricum, starea mea nu arată în nici un caz că nu vă mai iubesc. Credeţi-mă, ea nici nu are vreo legătură cu voi!”

Staţi de vorbă mai des cu copilul, aveţi mai multă încredere în el! Ţineţi minte că enervarea provoacă sentimentul vinovăţiei nu numai la părinţi, ci şi la cei asupra cărora este îndreptată, după principiul: „Dacă mama se supără pe mine, înseamnă că sunt rău, că nu merit să fiu iubit!” În continuare, toate acestea pot să ducă la scăderea nejustificată a preţuirii de sine la copil. În plus, părinţii încep să explice numeroase probleme ale copiilor şi adolescenţilor prin faptul că au ţipat cândva la ei, că le-au „dat la fund” pe nedrept, că au fost nejustificat de duri cu ei şi, în consecinţă, i-au timorat.

Nu se poate spune că toate manifestările irascibilităţii noastre sunt absolut lipsite de pericol, dar sentimentul de vinovăţie pe care îl provoacă izbucnirile emoţionale ne împiedică să vedem adevăratele cauze pentru care copilul creşte sperios, dezechilibrat sau excesiv de timid. Sentimentul vinovăţiei ne deformează conştientizarea legăturilor cauzale.

În general, copiii sunt fiinţe foarte rezistente la stres. Izbucnirile izolate de enervare părintească nu vor provoca, probabil, mari daune psihicului lor, însă manifestările sistematice de nemulţumire aproape sigur vor atrage după sine consecinţe negative de lungă durată.

Dacă vi se întâmplă des să vă enervaţi, încercaţi să schimbaţi ceva în voi înşivă, dar fără a aştepta rezultate imediate: procesul poate ţine luni îndelungi, ba chiar şi ani. Dacă aţi reuşit să faceţi măcar un pas mic în direcţia corectă, de vreme ce aţi fost în stare să determinaţi natura iritabilităţii voastre şi v-aţi deprins s-o controlaţi măcar cât de cât, înseamnă că aţi pus început bun. Totuşi, până când nu va fi înlăturată total posibilitatea acestor crize emoţionale, trebuie să-i repetaţi cât mai des copilului: „Mama te iubeşte întotdeauna, te iubeşte chiar când se supără, chiar când ţipă! Ea ridică vocea pur şi simplu fiindcă aşa e firea ei, nu fiindcă nu-ţi vrea binele!”

Micuţul nu-i în stare să priceapă singur aceste adevăruri simple – doar şi noi am ajuns să le conştientizăm abia când ne-am făcut mari… Nu trebuie să aşteptaţi atâta timp! Trebuie să-i explicaţi copilului totul într-o atmosferă de calm. Atunci când cuvintele potrivite au fost găsite şi rostite la timp, emoţiile negative ale mamei sau tatălui nu le vor mai otrăvi şi distruge, ca înainte, relaţiile cu copiii.

Într-o anumită măsură, izbucnirea enervării părinteşti poate fi comparată cu funcţia preventivă a ventilului de la oala sub presiune, care, în mod cert, este una indispensabilă – însă e important să facem în aşa fel încât răbufnirile emoţionale să nu mutileze psihicul copilului, să nu-i distrugă relaţiile cu voi, să nu submineze liniştea şi sa nu otrăvească atmosfera binevoitoare din familie.

Dacă enervarea voastră a fost deplasată şi pur şi simplu aţi vrut să vă „vărsaţi nervii”, iar copilul s-a întâmplat să fie în apropiere, nu e greşit să vă cereţi iertare de la el. Sigur, frecvenţa cu care sunteţi nevoiţi să vă scuzaţi pentru ieşirile nemotivate e un moment aparte: dacă aceste ieşiri au loc de câteva ori pe zi, scuzele vor da mărturie doar despre lipsa de consecvenţă a poziţiei voastre pedagogice.

Dacă veţi împărtăşi soţului/soţiei – poate şi altcuiva – gândurile voastre cu privire la faptul că sunteţi excesiv de iritabil(ă), va fi mai uşor pentru toată lumea. În această situaţie, principalul este să nu te încovoiezi sub povara permanentei vinovăţii, să nu ascultaţi de autosugestia: „Ne enervăm mereu: prin urmare, suntem nişte părinţi de doi bani, şi în privinţa asta nu mai e nimic de făcut!”

În nici un caz să nu vă lăsaţi pradă disperării sterile şi să nu vă încrucişaţi, neajutoraţi, mâinile! Ţineţi minte că în viaţa de familie nu ai cum să nu faci greşeli, dar este important de urmărit dinamica relaţiilor. Faptul conştientizării propriilor neajunsuri şi hotărârea fermă de a vă lupta cu ele atestă, în sine, că aţi luat-o pe calea dreaptă şi că mai devreme sau mai târziu veţi ajunge, negreşit, stăpâni pe situaţie.

“Enervarea”, Ecaterina Burmistrova. Traducător: Adrian Tănăsescu-Vlas. Bucureşti: Editura Sophia, 2017