Către Melampus

0
10

(1944)

Departe sunt Zeii de noi, o! iubite Melampus, departe.
Zadarnice-s rugile noastre şi jertfele noastre deşarte.
Fecioarele albe-n zadar îngenunche pe lespezi de piatră.
Şi vinul de preţ în zadar îl turnăm în cenuşa din vatră.

Olympul străluce-n zăpadă, cu vârful în negură deasă.
Acolo şed Zeii tăcuţi, din vecii nesfârşite, la masă.
Din cupe-nflorite cu aur beau, rumen nectarul cel veşnic,
Când Hesper aprinde pe masă lumină de stele în sfeşnic.

Petrec un veleat de odihnă-n senină şi grea nemişcare,
Căci frunţile lor neatinse-s de mirul sudorii amare.
Şi braţele albe nu ştiu să răstoarne o brazdă cu plugul,
Căci fiicele noastre le duc în prinosuri la temple belşugul.

Beţia de rodnică sevă ce curge cu murmur în vine
Străbate cu greu, o! iubite Melampus, în trupuri divine.
Dorinţa ce arde cu luciu în mândre priviri de fecioare
Nicicând n-a-ncălzit cu scânteia privirile nemuritoare.

În suflete Zeii nu poartă dureri dătătoare de viaţă
Şi nestrăbătute-s de răni mădulare cu luciu de gheaţă.
Ei nu văd prin negura vremii că ”azi” înfloreşte măslinul,
Că-şi varsă din cupă cu picuri de rouă miresmele, crinul.

Privirile lor sunt orbite-n lumina de foc a veciei
Şi genele lungi le sunt arse de soarele cald al tăriei.
Revarsă lumină prin trupul uşor ca o spumă de mare.
Străbate prin trup raza moale, căci trupul lor umbră nu are.

Făptura din veci împăcată şi-o poartă pe câmp şi prin crânguri.
Departe sunt Zeii de noi, o! iubite Melampus, şi singuri.

“Poezii”, Zorica Laţcu Teodosia – Maica Teodosia