”Către Dumnezeu inima de fiu, către sine minte de judecător, iar către aproapele inimă de mamă”

0
206

mamaPe lângă credinţa dreaptă, omului, îi trebuie aceste trei lucruri, după învăţătura Sfinţilor Părinţi: să aibă către Dumnezeu inima de fiu, către sine minte de judecător, iar către aproapele să aibă inimă de mamă.

Iată, aşa trebuie să fim noi, fiii lui Dumnezeu după dar! Noi avem darul punerii de fii prin dumnezeiescul Botez. Biserica este mama noastră duhovnicească, care ne-a născut pe toţi prin apă şi prin Duh. Prin dumnezeiescul botez avem punerea de fii, darul înfierii, fii după dar ai lui Dumnezeu, nu după fiinţă, că după fiinţă numai unul este, Hristos.

Dar dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi dacă zicem lui Dumnezeu: ” Tatăl nostru, Care eşti în ceruri “, apoi cum este un fiu adevărat al unui părinte pe pământ? Un copil adevărat, care într-adevăr iubeşte pe tatăl său şi nu cu viclenie, ci cu toată inima, el se teme tare să nu-l mâhnească pe tatăl sau, nu de frică, ci că nu cumva să-l supere pe cel care i-a dat fiinţă şi l-a născut şi l-a crescut.

Îndată ce a greşit acest copil, aleargă la tata şi îşi cere iertare. “Iartă-mă, tată, că am greşit!” Şi-i foarte bucuros când tata îl iartă şi-i spune: “Dragul tatei, fii atent, să nu mai greşeşti!” Aşa trebuie să avem şi noi grijă faţă de Tatăl nostru cel din ceruri.

Noi suntem fiii lui Dumnezeu după dar, fiii Tatălui Ceresc. Avem un Părinte acolo Care priveşte spre toate popoarele lumii, cum zice psalmul: Ochii Lui spre neamuri privesc. Genele Lui cercetează pe fiii oamenilor (Psalm 10, 4). Iar Mântuitorul ne învaţă: Voi tată să nu numiţi pe pământ! De ce? Unul este Tatăl vostru, cel din ceruri (Matei 23, 9).

Ai auzit că Tatăl are toată zidirea cea de sub cer şi cea din cer; Tatăl, Care a făcut toate din cer şi de pe pământ? Deci când îl supărăm, măcar atât respect să avem, cum are un copil cuminte către tatăl său, că, îndată ce-a greşit, îşi cere iertare. Aceasta ne trebuie şi nouă ca o condiţie a mântuirii.

Să avem către noi minte de judecător. Cum? Să ne judecăm pe noi totdeauna: “Ce gândim noi, îi place lui Dumnezeu? Ce vorbim noi, îi place lui Dumnezeu? Ce facem noi acum, îi place lui Dumnezeu? Ce intenţionam noi, oare îi place lui Dumnezeu?” Şi dacă conştiinţa, care este oglinda sufletului, ne spune că nu, atunci să încetăm de a gândi aceste lucruri, de a le vorbi şi de a le pune în plan să le facem.

Aceasta înseamnă să se judece omul pe sine, că auzi ce spune dumnezeiasca Scriptură: De se va judeca omul pe sine, nu mai cade în judecata lui Dumnezeu (1 Corinteni 11, 31). Şi dacă îţi spune conştiinţa că da, atunci este bine, căci avem mărturia conştiinţei noastre bune. Apoi să avem ştiinţa gândului curata despre ceea ce gândim sau vorbim sau facem.

Al treilea plan spre mântuire şi datorie prea mare şi sfântă este să avem către aproapele inima de mamă. Aşa se cere, să iubim pe toţi oamenii din lumea asta, precum o mamă îşi iubeşte pe toţi copiii la fel. O mamă bună, care-i adevărata mamă, dacă ar avea şi zece copii, ea ţine la toţi deopotrivă.

O mamă bună este ca o cloşcă, care, aţi văzut, chiar dacă are 30 de pui, şi numai unul dacă i-l iei, îţi sare în cap. De ce? Este tot al ei. Aşa face şi o mamă bună!

Ea când pune mâna pe vargă şi loveşte copilul, mai tare o doare pe dânsa decât pe copil. Ea îl loveşte cu atâta milă! Şi, ca să nu se facă rău, îl bate cu vărguţa. Şi nu-l bate din ură, ci din dragoste îl bate, ca să se facă bun.

Este un proverb creştinesc: “Unde dă mamă, creşte!” Ea din dragoste ceartă pe copii şi foarte mult îi iubeşte. Uneori se mânie, se face că-i ocărăşte, pune mâna pe vargă, în tot chipul, ca să-i facă buni. Ceartă şi pe cei buni şi pe cei răi, dar în vreme de primejdie uită toate. Care este adevărata mamă, îşi pune sufletul pentru toţi.

Şi dacă ar avea unul beţiv, rău, înjurător şi n-o ascultă, Doamne fereşte, dacă l-ar vedea că a intrat în apă şi se îneacă, sau în foc, sare după dânsul! Moare odată cu dânsul ca să-l scoată. Nu mai ţine minte că l-a supărat. Uită toate, uită că a necăjit-o. Moare pentru dânsul. Când strigă: “Mamă, nu mă lăsa”, ea uită totul.

Pentru ce? Că-i mamă adevărată, iar copilul este rupt din inima ei şi nu poate să-l lase, când îl vede în necaz.

Iată aşa trebuie să facem şi noi. Tot omul din lume este aproapele nostru. Cum face o mamă bună, care îşi pune sufletul pentru copii, aşa trebuie să iubim şi noi pe toţi deopotrivă şi să ne punem sufletul pentru ei. Să fim exact ca o mamă bună cu toţi, şi cu cei buni şi eu cei răi; să nu facem deosebire, să-i iubim pe toţi ca pe noi înşine.

Părintele Cleopa – Inimă de mamă

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ