Care sunt cauzele dezordinii din lume?

0
71

legeAtât lumea în care trãim cât şi propria noastrã naturã umanã poartã, în mod fundamental, pecetea ordinii şi a armoniei. De unde apare atunci dezordinea, ca element perturbator sau chiar distrugãtor al ordinii?

Am vãzut cã ştiinţele pozitive acceptã un spaţiu al indeterminãrii, care existã la toate nivelurile de existenţã şi, în mod deosebit, la om. Acest lucru ne conduce la concluzia cã ordinea este un dat ontologic necesar, iar dezordinea este un accident, o întâmplare nefericitã care apare şi tulburã ordinea şi frumuseţea lumii.  Din punct de vedere teologic spaţiul de indeterminare, prezent în toate lucrurile şi fiinţele, este tocmai spaţiul încredinţat libertãţii şi responsabilitãţii omului de cãtre Dumnezeu, pentru ca el sã sporeascã frumuseţea şi ordinea lumii, pregãtind-o pentru Împãrãţia lui Dumnezeu.

Eşecul libertãţii şi responsabilitãţii omului transformã acest spaţiu de indeterminare  în izvor de dezordine. Aceasta este o afirmaţie teologicã şi pentru a o argumenta vom face apel la câteva orientãri hermeneutice pentru textul inspirat al Sfintei Scripturi.

Primele capitole ale Sfintei Scripturi ne invitã sã pãtrundem cu gândul, atât cât ne este posibil, într-un orizont al metaistoriei care aparţine, în acelaşi timp, trecutului şi prezentului nostru existenţial. Este vorba, deci, de o invitaţie şi ca orice invitaţie ea presupune din partea noastrã un gest de reverenţã faţã de Cel care ne invitã. Întrucât Cel care ne invitã este Dumnezeu, gestul nostru de reverenţã presupune un act de convertire a minţii, o metanie s-ar putea spune, fãrã de care riscãm sã profanãm “legile” sau “rânduiala” unei invitaţii şi sã ne arãtãm a fi oaspeţi nedemni de onoarea ce ni s-a fãcut.

Aşadar ce ne spune Sfânta Scripturã despre ordinea şi dezordinea lumii?

În primul rând ne spune cã Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul Sãu, iar prima manifestare a actului creator a fost: Sã fie luminã. Nu este surprinzãtor cã fizica cuanticã a ajuns astãzi la acelaşi adevãr al Revelaţiei cum cã temeiul ultim al lumii noastre sensibile este energia, adicã lumina?

Evident cã din perspectivã biblicã, lumina, sau mai precis, sistemul energie-materie este temeiul penultim, întrucât temeiul ultim al lumii este energia necreatã şi voinţa creatoare a lui Dumnezeu. De aceea Geneza începe, de fapt, cu o afirmaţie sinteticã: La început a creat Dumnezeu cerul şi pãmântul (Gen. 1, 1).

În textul original, Dumnezeu este numit cu numele de Elohim, care este un plural, iar verbul a crea este la singular.  S-au dat diverse interpretãri acestui plural, însã cea mai pertinentã ni se pare a fi cea care are în vedere Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Textul afirmã, de fapt, cã Duhul lui Dumnezeu (Ruah) plana deasupra apelor originare, iar Dumnezeu “zice”, adicã “rosteşte” lumea prin Cuvântul Sãu (Dabar) şi astfel lumea apare din nefiinţã spre fiinţã, dinspre amurgul înserãrii înspre zorii zilei.

Acesta este, evident, un limbaj poetic şi singurul, de fapt, prin care ne putem apropia de marea tainã a începuturilor. Limbajul este poetic dar nu se cuvine sã credem cã Geneza este doar construcţia poeticã a unui om cu o imaginaţie creatoare deosebitã. Cã nu este o construcţie imaginarã, ci este o carte inspiratã de Dumnezeu ne aratã, aşa cum vom vedea, precizia cu care sunt folosite cuvintele.

În afarã de pluralul Elohim, un alt cuvânt care a atras atenţia interpreţilor este singularul verbului a crea. Acest verb, bara în limba ebraicã, nu este folosit la întâmplare. Prin el se exprimã ideea cã Dumnezeu creazã lumea din “nimic”, printr-o hotãrâre şi o manifestare liberã a voinţei Sale creatoare.

Semnificativ este şi faptul cã verbul bara este folosit în capitolul I al Genezei numai în trei versete: versetul 1, care vorbeşte de crearea pãmântului şi a cosmosului, versetul 21, care vorbeşte de crearea animalelor şi versetul 27, în care se repetã de trei ori cu referire la crearea omului. În versetul 12, care vorbeşte despre apariţia vegetalelor, nu se foloseşte verbul bara. Acestea nu par a fi decât o simplã producţie a pãmântului.

Folosirea verbului a crea –bara– în cele trei momente diferite ale creaţiei exprimã trei momente fundamentale ale actului creator şi trei discontinuitãţi esenţiale care au apãrut şi s-au menţinut în creaţie: crearea sistemului energie-materie, crearea vieţii şi crearea omului. Acest aspect este scos în evidenţã şi de faptul cã în ziua a patra, când apar cei doi luminãtori care sã lumineze pãmântul, nu mai este folosit verbul bara – a crea-, ci un alt verb – asah – care înseamnã a face, a aşeza în rânduialã, a organiza ceva deja existent şi nu a crea din nimic. Aceasta înseamnã cã soarele, luna şi celelalte corpuri cereşti nu sunt izvoare de energie, ci concentrarea energiei din ziua întâia.

Mulţi oameni de ştiinţã ai secolului nostru, observând precizia cu care sunt folosite cuvintele în textele Genezei, au ajuns la concluzia cã ordinea  lumii şi a existenţei umane nu poate fi explicatã doar pe baza unui determinism imanent şi a unei evoluţii oarbe, fãrã nici o finalitate. Un renumit astronom al secolului nostru, Sir James Jeans, într-o carte a sa intitulatã “Tainicul univers” (1932), scria: “Caracterul finit al timpului şi al spaţiului ne constrâng sã ne reprezentãm creaţia ca un act al gândirii (…) Știinţa modernã ne obligã sã-L recunoaştem pe Creator lucrând în «afara» timpului şi spaţiului, care sunt o parte a creaţiei Sale”.

Evident cã acest “în afarã” nu trebuie înţeles într-un sens deist, ci în sensul cã Dumnezeu Creatorul nu se supune legilor timpului şi ale spaţiului, însã energiile Sale  necreate pãtrund în timp şi în spaţiu susţinându-le existenţa.

Lege și Iubire, Pr. Gheorghe Popa

Banner 2 la suta

LĂSAȚI UN MESAJ