Candelele de veghe

0
62

candela2O! Cât de minunate sunt slujbele noastre de la miezul nopţii, surorile mele! Ori de câte ori acestea încep, noi intrăm în naosul bisericii şi citim Miezonoptica. în întuneric, părintele riostru duhovnicesc psalmodiază cu o lumânare în mână, iar noi îi dăm răsPunsurile. Apoi intrăm în partea cealaltă a bisericii şi începem Utrenia. Candelele de veghe din faţa icoanelor sfinţilor sunt aprinse, iar noi cântăm: – Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului”. Acestea I se cântă Fiului lui Dumnezeu, Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Carele s-a arătat ca lumină lumii în întunericul universal al păgânismului.

Fericit este cel ce în această viaţă umblă pe cărările vieţii întru numele Său.

Fericit este cel ce se nevoieşte întru numele Său. Fericit este cel ce pătimeşte întru numele Său. Căci numele Său „este mai presus de orice nume” (Filip. 2: 9) şi cu adevărat „nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4: 12).

De aceea, noi aprindem candela de veghe mai întâi dinaintea icoanei Sale, deoarece El este lumina cea dintâi şi adevărată. După aceea, aprindem candela de veghe, aflată dinaintea icoanei Maicii Domnului, cea care I-a slujit lui Dumnezeu drept scară pentru pogorârea Sa pe pământ spre mântuirea neamului omenesc. Apoi cea de dinaintea icoanei Sf. Ioan, Inaintemergătorul şi Botezătorul Domnului. Urmează cea de dinaintea icoanei sfântului-patron al bisericii şi cea aflată în faţa Sf. Ştefan, arhidiaconul şi cel dintâi mucenic pentru Hristos; şi, pe rând, celelalte icoane de veghe aflate dinaintea celorlalţi sfinţi şi ale puterilor cereşti.

Candelele de veghe simbolizează mica ofrandă jertfită

Domnului Dumnezeu pentru marile binecuvântări primite de la El, direct sau prin mijlocirea celor bineplăcuţi Lui, sfinţii. Dar ele mai simbolizează şi lumina adevărului şi dragostei care străluceşte asupra noastră din chipul strălucitor al Domnului nostru şi al sfinţilor Săi.

În acelaşi timp ele ne amintesc faptul că pe cât de adesea putem, noi trebuie să veghem asupra inimii noatre de parcă aceasta ar fi candela de veghe a adevărului şi iubirii lui Hristos, ca nu cumva să se stingă şi să se răcească. Fiindcă Domnul nostru ne-a spus despre Sine: „Eu sunt lumina lumii”. Şi încă le-a mai spus şi adevăraţilor Săi ucenici şi celor ce II vor urma cu adevărat: „Voi sunteţi lumina lumii”.

Cum este aceasta cu putinţă? Cred că este cu putinţă în acelaşi chip în care străluceşte soarele, dar şi precum luna şi stelele strălucesc. Numai soarele străluceşte din sine, luminând întreaga lume cu lumina sa, în timp ce luna şi stelele nu strălucesc cu puterea lor, ci primesc lumină de la soare şi strălucesc cu lumina soarelui, fiecare după măsura ei. Atunci când preotul ne spune la slujba Privegherii de toată noaptea: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”, inimile noastre licăresc de bucurie tot astfel precum stelele licăresc şi întocmai precum flăcăruia din candelele de veghe licăreşte uneori.

Citim în cea de-a patra carte a lui Moise că Domnul a poruncit lui Aaron ca „în sfeşnic să aprinzi şapte candele” (Numerii 8: 2). Iar în descoperirea avută de Sus, proorocul Zaharia a văzut: „un candelabru cu totul de aur, cu şapte candele” (Zah. 4: 2).

Nu ştiu ce ar putea însemna cele şapte candele de veghe din sfeşnic şi cea de dinaintea lui, dacă nu cele şapte virtuţi. Iar în ceea ce priveşte „dinaintea unui candelabru” nu ştiu ce-ar însemna aceasta altceva decât înainte, în piept, în inima omenească, în sfeşnicul trupului omenesc. Cu alte cuvinte, trupul uman este ca un candelabru sau sfeşnic care în sine este întunecat ca orice alt sfeşnic şi nu împrăştie lumină. Dar inima omenească este o candelă de veghe aflată dinaintea unui candelabru, trebuind să fie umplută cu ulei de măsline care să ardă şi să împrăştie lumină. Untdelemnul simbolizează toate virtuţile creştine, dintre care şapte sunt principale, iar ceea ce face să ardă şi să împrăştie lumină este Duhul Sfânt.

Acesta este acelaşi Duh Sfânt Care în ziua Cincizecimii a pogorât sub forma limbilor de foc pe capetele Sfinţilor Apostoli spre a le lumina inimile cu lumina adevărului şi a le încălzi cu căldura lui Hristos. Iar Domnul însuşi a grăit: „Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat” (Luca 11: 34). Acest lucru e adevărat Şi în înţelesul cel dinafară. Ochii orbi nu văd trupul; pentru un orb trupul este tot atât de întunecat pe cât îi sunt ochii. Dar cuvintele Domnului au un înţeles lăuntric mai profund. Acest lucru se observă din cele ce urmează mai apoi: „Ia seama aşadar ca lumina din tine să nu fie întuneric” (Luca 11: 35).

Vederea sufletului se află în inimă. Din inimă şi prin inimă o Persoană duhovnicească îşi vede şi îşi controlează întregul său suflet. 0 inimă curată înseamnă o vedere duhovnicească sănătoasă. Cu aJutorul unei inimi curate, omul îşi vede nu numai sufletul, dar chiar pe Dumnezeu însuşi, precum în cuvintele lui Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Întocmai precum vedem noi cu vederea noastră fizică nu numai lumina, ci şi soarele, izvorul luminii exterioare, tot astfel cu vederea noastră duhovnicească noi vedem într-adevăr înlăuntrul nostru nu numai nesfârşitele minuni ale luminii lui Dumnezeu, ci şi pe Dumnezeu însuşi, soarele duhovnicesc, izvorul prim al luminii duhovniceşti, adică lumina adevărului şi a iubirii.

În legătură cu acest lucru aş dori să vă istorisesc o descoperire duhovnicească avută de o maică dintr-o mănăstire aşa precum ea însăşi ne-a relatat-o. Numele maicii era Magdalena şi ea era o foarte bună maică în ceea ce priveşte postul şi rugăciunea. Ea obişnuia să se roage, mai ales, lui Dumnezeu pe când se plimba în jurul bisericii sau noaptea în cimitir. Ea se numea pe sine „Magda cea proastă”, dar li se adresa surorilor din mănăstire cu cuvintele „inimă de aur”. „De ce ai venit tu la proasta de Magda, inimioară de aur?”, obişnuia ea să spună. Ea avea obiceiul să se retragă seara devreme la chilie înaintea tuturor celorlalte surori, dar de îndată ce simţea că toate surorile adormiseră, ea ieşea din chilie şi se ducea în cimitir cu mătăniile ei, plimbându-se în jurul bisericii şi printre morminte. Se spune că unele maici au văzut-o plecându-se deasupra fiecărui mormânt de parcă ar fi discutat cu cei morţi. Toate surorile o iubeau, dar din pricina acestei ciudăţenii ele se temeau de ea, ca de un duh venit de pe lumea cealaltă.

Dar s-a întâmplat ca la bătrâneţe Magda să înceteze a mai umbla în jurul bisericii şi prin cimitir noaptea. Pe lângă aceasta, ea nici nu a mai vorbit. Toată vara ea n-a schimbat nici măcar un cuvânt cu cineva. Ea nu părea întristată, ci doar gânditoare şi tăcută ca un zid de piatră. Surorilor le părea rău de această întorsătură a lucrurilor, dar nu îndrăzneau s-o întrebe nimic. O iubeau mai mult ca niciodată, dar se şi temeau de ea în aceeaşi măsură, acum când era atât de tăcută. Toamna, bătrâna maică s-a îmbolnăvit şi a început din nou să le vorbească surorilor – într-un ton şi mai dulce şi mai plin de iubire decât înainte, adresându-li-se cu cuvintele: „Surorile mele întru Domnul, cele cu inimă de aur!”

Atunci surorile s-au simţit descătuşate spre a-i vorbi deshis şi au implorat-o să spună de ce păstrase tăcerea atât de multă vreme.

Lupta pentru credinţă, Episcop Nicolae Velimirovici, Arhim. Justin Popovici

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ