Când onoarea devine ruşine

0
65

onoareOnoarea e ca lama unui cuţit ascuţit – tăioasă, rece, nemiloasă. Taie în carne vie şi nu ţine cont de variabile, de nuanţe sau de context. Totul trebuie făcut cu precizie şi fără cruţare, ca pentru a restabili un echilibru răsturnat de greşelile umane. Onoarea are un singur gen – cel masculin. Femeilor le rămâne ruşinea.

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

[fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]Între aceste două extreme se creează un spaţiu pe care puţini au curaj să-l treacă, rămînînd în lumile lor aproape distopice, separaţi, trişti, furioşi, adesea nedumeriţi, prinşi în prejudecăţi şi superstiţii.

Despre acest gen de „onoare“ vorbeşte scriitoare turcă Elif Shafak în romanul cu acelaşi titlu, reflectînd asupra unui aspect din ce în ce mai pregnant în lumea contemporană, chiar în Vest – aşa-numitele crime de onoare, tipice societăţilor islamice (în proporţie de aproximativ 90 la sută), dar şi comunităţilor de imigranţi musulmani din Vest (în Anglia, de pildă, în 2010 s-au întregistrat aproape 3.000 de astfel de cazuri în rîndul imigranţilor, după cum se poate citi pe site-ul BBC); aceste „honor killings“ adesea nu au la bază un motiv grav, fiind, de multe ori, săvîrşite în familiile ultratradiţionaliste, indiferent că sînt sau nu în ţara nativă, atunci cînd consideră că o fată/femeie a pătat onoarea familiei.

De cele mai multe ori, este vorba de adulter, despre situaţii în care fata refuză un măritiş aranjat sau, după cum se poate citi frecvent în presa occidentală, despre situaţii în care bărbaţii din familie au considerat că femeile din familia lor au adoptat un stil de viaţă prea occidental, cum ar fi să poarte blugi sau să nu-şi acopere părul.

Pedepsele nu implică doar uciderile, adesea fiind vorba despre mutilări, cel mai întîlnit mijloc fiind cel al atacurilor cu acid. Elif Shafak, asemenea lui Orhan Pamuk, alături de care este adesea pomenită cînd se vorbeşte despre literatura turcă contemporană, a cunoscut o mulţime de medii şi spaţii, s-a născut în Franţa, a copilărit în Spania, a cunoscut şi Istanbulul, dar şi America, unde, în prezent, predă la Universitatea din Arizona (Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat).

În romanul Onoare se resimte influenţa acestui multiculturalism, al deschiderii extraordinare de care s-a bucurat (autoarea, crescută doar de mamă, recunoaşte că nu a trăit într-un mediu patriarhal, fapt care i-a influenţat enorm dezvoltarea, scrisul, cariera).

Povestea din Onoare cuprinde spaţii dintre cele mai diverse şi (se pare) mai incompatibile: Londra, Hackney, Istanbul, un sat undeva lîngă Eufrat, Abu Dhabi, toate unite sub o unică tragedie: cea a ciocnirii nu între civilizaţii, ci între simţire şi tradiţie, o tradiţie care nu este contestată de sute de ani şi din cauza căreia conceptul de fericire este condamnat. (De altfel, nu ideea de fericire, de împlinire individuală contează, ci aceea de păstrare a unei cutume arhaice. De ce oamenii o păstrează şi cui foloseşte nu se ştie – acelaşi veşnic răspuns „aşa e dat“.)

Onoare este construit din multiple fire narative şi din tot atîtea perspective, intercalate: fiecare personaj central îşi spune povestea, astfel că imaginea fiecăruia este completată de viziunea celuilalt asupra lucrurilor.

Toate piesele puzzle-ului duc înspre figura unui personaj: mama. Pembe, a cărei mamă ar fi vrut s-o numească Soartă, este întruchiparea principiului feminin aşa cum îi este dictat de toţi ceilalţi, de societate, de tradiţie, acea tradiţie grea pe care o poartă ca pe o povară atavică oriunde s-ar duce. Nicăieri nu este prea departe pentru a se putea elibera de ea.

În plină civilizaţie vestică, în Londra anilor ’70, Pembe, provenită dintr-o familie pe jumătate turcă, pe jumătate kurdă, nu suferă neapărat de pe urma discriminării la care sînt supuşi de multe ori imigranţii (deşi Elif Shafak atinge şi acest subiect delicat, al stereotipurilor cu care vesticii îi întîmpină pe imigranţi), ci din cauza unor norme pe care e obligată să le respecte şi care, de fapt, nu îi aparţin. În personajul central al cărţii lui Elif Shafak se îmbină superstiţiile şi misterul Orientului cu dorinţa de evadare şi de libertatea de a fi tu însuţi.

În ea sînt imprimate adînc conştiinţa fatalităţii sorţii, ideea că unele lucruri nu pot fi explicate decît prin voinţa lui Allah şi, mai presus de orice, ideea păcatului. Acest păcat pe care femeile îl poartă cu ele oriunde insuflă o asemenea spaimă, încît ele însele ajung să-şi crească fiicele sub sceptrul lui. În cartea lui Elif Shafak, în societatea tradiţionalistă din satul de lîngă Eufrat, femeile sînt, de fapt, cele mai aspre, cele mai neîndurătoare.

Retează din faşă avîntul fiicelor, care dansează şi cîntă şi sînt vesele. Dansul nu este permis, se consideră că numai curvele dansează, şi nici rîsul nu este un semn bun: „Dacă rîdeţi prea mult azi, o să plîngeţi mîine. Mai bine să vă simţiţi rău acum decît mai încolo“.

Ideea că o femeie ar putea să-şi părăsească soţul i se pare revoltătoare în primul rînd mamei: „Nici o fată de-a mea n-o să-şi părăsească soţul. Dacă face aşa ceva, o zvînt în bătaie, chiar de-ar fi să ies din groapă. Stafia mea o să se-ntoarcă s-o bîntuie!“.

Uneori, nici nu este nevoie ca violenţa împotriva femeii să se producă direct, ea fiind forţată să se sinucidă. I se aduce funia, familia pleacă, iar ea înţelege ce trebuie să facă pentru a-şi spăla familia de ruşine în faţa satului/ comunităţii.

Pembe, fata care iubea să cînte şi să danseze, ajungînd în postura de mamă, are aproape aceeaşi retorică: îşi învaţă unica fiică să nu dea ascultare sentimentelor şi să aibă grijă că există lucruri pe care nu trebuie să le facă nici măcar în visele cele mai ascunse. Băiatul cel mare, în schimb, putea fi el însuşi, „nu închis într-o celulă cu gratii“.

Dar ce înseamnă să fii tu însuţi într-o lume în care presiunea de a respecta onoarea îţi striveşte propriile visuri? Onoarea este ceva peste care nimeni nu poate să treacă: „Onoare era mai mult decît un cuvînt. Era şi un nume. Puteai să-ţi botezi copilul Onoare, atîta timp cît era băiat. Bărbaţii aveau onoare.

Bărbaţii în etate sau între două vîrste, chiar şi băieţii de şcoală care încă miroseau a lapte de mamă. Femeile nu aveau onoare. În schimb, aveau ruşine“. Şi nume ce reflectau statutul lor fragil în lume:

„Femeile erau doar nişte podoabe pentru lumea asta, garnituri drăguţe pe margine, însă deloc esenţiale“. Foarte interesant este modul în care culturile tradiţionaliste privesc femeia occidentală: pentru ei, tocmai în Occident femeia este supusă „maşinăriei frumuseţii“, obligată să se încadreze unor standarde şi ele tot impuse (diferenţa ar fi totuşi că, dacă nu se încadrează în aceste aşa-zise standarde, nu sînt pedepsite sau ucise):

„În timp ce femeile din Vest vomită prăjituri cu lichior de ciocolată în restaurante de lux, oamenii din Lumea a Treia mor de foame“. Vorbind despre Vest, musulmanii imigraţi în Londra consideră că Vestul confundă fericirea cu libertatea. Deci fericirea ar însemna… captivitate? Dar personajele din Onoare, oricît s-ar strădui să înghesuie tradiţia în viaţa lor, tot nu reuşesc să se convingă de faptul că fericirea nu înseamnă libertate.

Ca o siluetă întunecată, ca o umbră necruţătoare, datoria onoarei îi urmăreşte pe oamenii de la Eufrat oriunde s-ar duce. În agitaţia Londrei moderne, personajele lui Elif Shafak sînt prizonierele obsesiei onoarei.

Iar victimă nu este doar femeia ucisă, ci şi cel care comite crima. Dar a face o crimă de onoare nu este, în esenţă, un gest prin care imigranţii vor să-şi salveze stilul de viaţă. Elif Shafak nu este îngăduitoare cu acest mod de gîndire prin care orice critică la adresa modului de viaţă al imigranţilor în Vest este privită ca neînţelegere a diferenţelor culturale – nu este nimic cultural în crimele de onoare.

Trauma se răsfrînge asupra tuturor membrilor familiei, în special asupra copilului care se simte nevoit să spele o ruşine fabricată. Deşi nu este nimic în neregulă ca bărbaţii să-şi părăsească familia şi să aibă amante, femeia părăsită nu poate să-şi recîştige fericirea, nu mai are voie nici măcar să iasă din casă pentru a se duce la serviciu sau să se îmbrace cu rochii care nu ajung pînă la glezne. Băiatul cel mare al familiei, tratat ca un rege, ca un sultan, favorizat în toate aspectele, este, de fapt, victima principală.

Iar mama este cea care i-a inoculat încă de mic ideea că totul în lume i se va aşterne la picioare. Dar nu în lumea cea largă găseşte liniştea şi înţelepciunea, ci, culmea, în lumea închisorii, unde îşi dă seama cît de relative sînt conceptele care îl orbiseră toată viaţa, precum onoare sau datorie.

Elif Shafak descrie o lume în care toate iluziile şi naivităţile dispar, în care realitatea, „un amestec de zahăr şi ţărînă“, transmite drept moştenire nefericirea. Pembe, personajul central al cărţii, se încadrează şi ea tripticului datorie-supunere-indiferenţă.

Iar copiii ei s-au dovedit a fi nesupuşi şi răzvrătiţi, dar toţi, poate cu o singură excepţie, sînt înghiţiţi de o realitate în care nu încap visurile lor de împlinire. Pentru a se împlini însă, pare a sugera Elif Shafak, trebuie să se rupă de toţi cei care le impun o conduită incompatibilă cu structura lor interioară.

Astfel că mezinul familiei, cel asupra căruia nu plana nici o datorie implacabilă faţă de familie, reuşeşte să scape. O uşoară notă optimistă în această mare de nefericire în care se scufundă personajele lui Elif Shafak. Pline de culoare şi forţă, personajele din Onoare clocotesc de sentimente pe care cel mai adesea nu le pot împărtăşi sau înţelege.

Cel mai straniu personaj al cărţii este Jamila, sora geamănă a lui Pembe, a cărei soartă este scrisă şi ea tot de codul onoarei. Ajunge să fie respectată în satul ei pentru că era o moaşă excepţională, dar interesant este modul în care oamenii se raportau la ea: o respectau, dar în acelaşi timp se temeau de ea, pentru că nu li se părea lucru curat ca o biată femeie să aibă atîta pricepere în ceva legat de medicină.

Aşa că au găsit o explicaţie: puterile îi vin de la djini sau, cine ştie, poate ajunsese pe muntele Kaf, unde sălăşluiesc zînele şi duhurile. La polul opus, Esma, fiica lui Pembe, este total absorbită de lumea occidentală, adoră limba engleză şi este furioasă că i se refuză multe lucruri doar pentru că e fată. Introvertită pentru că nu are de ales, Esma ţine întotdeauna partea melcului – adică partea celui slab. Yunus, mezinul, este, în esenţă, cel mai privilegiat: pe umerii săi nu apasă nici o povară majoră, aşa că îşi poate găsi drumul în viaţă.

Abia el poate fi liber, atras de compania squatterilor rebeli, de muzica lor punk, prin care îşi va şi face un nume. Iskender este fiul cel mare, fiul vizibil favorizat de mamă, care este mîndră de el indiferent de ce ar face acesta. Întunecat şi sumbru, Iskender, simţindu-se obligat să apere onoarea familiei, nu este însă portretizat ca fiind un monstru.

De aceea nici nu aş citi romanul lui Elif Shafak neapărat în cheie feministă – cu toate că e clar că femeilor le este refuzat, în primul rînd, dreptul la libertate şi alegere, nici bărbaţii nu sînt descrişi ca avînd o situaţie mult mai bună (mai ales în rîndul comunităţilor de imigranţi, unde cad şi ei victime ale sărăciei, discriminării, patimii alcoolului şi pariurilor). Şi bărbaţii, şi femeile sînt în egală măsură vinovaţi pentru nefericirea lor.

Într-un interviu din The Guardian, Elif Shafak spunea că ar dori să schimbe tiparul prin care este privită literatura în Turcia, anume că femeile citesc şi bărbaţii scriu. Elif Shafak nu scrie doar pentru femei (de fapt, ar fi bine să aibă cît mai mulţi cititori, nu doar cititoare), vorbind despre realităţi care nu au loc în cine ştie ce sătuc uitat de lume, ci chiar lîngă noi, în jurul nostru.

Elif Shafak ne îndeamnă să nu fim nepăsători la dramele care au loc în jurul nostru şi, pentru a nu fi nepăsători, trebuie mai întîi să ştim – ce se întîmplă în societatea noastră, care sînt diferenţele culturale, cum putem să depăşim stereotipurile. Onoare invită la o reconsiderare a unor concepte care, în multe societăţi, sînt implacabile şi la o punere a lor în perspectivă: care sînt limitele pînă unde trebuie mers cu respectarea tradiţiei?

Elif SHAFAK Onoare
Traducere din limba engleză de Ada Tanasă
Editura Polirom, Iaşi, 2013, 388 p.

Sursa: Silvia Dumitrache, Observatorul Cultural

LĂSAȚI UN MESAJ