Când ne ruşinăm cu Dumnezeu? (II)

0
56

rusine2Ne ruşinăm cu Dumnezeu când trăim în spaţiul întunericului şi al somnului spiritual când ne dorim a ne construi aici palate pe pământ, palate care sunt vremelnice şi trecătoare, când punem accent pe partea materială a vieţii noastre, şi nu pe partea spirituală a acesteia, când nu imităm pe creştinii adevăraţi, modele de credinţă şi virtuţi care îşi construiesc un adevărat univers spiritual în interiorul lor, o casă a sufletului trainică şi frumoasă în care domnesc doar virtuţile morale şi creştine, în care Duhul Sfânt e prezent în orice clipă din zi şi noapte. Ne ruşinăm cu Dumnezeu şi Îl alungăm din viaţa noastră când trăim în spaţiul lumii secularizate de azi, în spaţiul întunericului şi nu lăsăm lumina Lui Hristos să intre din belsug prin ferestrele sufletului nostru, când nu aerisim mereu casa sufletului nostru ca sa lăsăm doar soarele iubirii, al rugăciunii, al smereniei să ne încălzească cămara inimii noastre. Ne ruşinăm cu Dumnezeu când nu păzim cu străşnicie uşile încăperilor sufletului nostru ca să nu lăsăm oaspeţii nepoftiţi să intre în ele, când lăsăm ca această casă a sufletului să fie ca un ogor plin de buruienile şi neghinele greşelilor, păcatelor şi patimilor noastre. Ne ruşinăm cu Bunul Dumnezeu când nu ne construim o casă a sufletului în care doar bucuria Duhului Sfânt să fie prezentă, când nu avem doar ,,oaspeţi’’ dragi pe Hristos, pe Maicuţa Domnului, pe Sfinţi şi pe Toate Puterile Cereşti, care aduc iubire, lumină, caldură, frumuseţe în casa sufletului nostru. Ne ruşinăm cu Dumnezeu când lăsăm cumplitul diavol să ne fie oaspetele nostru permanent în casa sufletului nostru şi nu îl alungăm, nu închidem toate ferestrele şi toate uşile sufletului, să nu aibă pe unde pătrunde nicicând acolo. Ne ruşinăm cu Hristos şi trăim în spaţiul morţii când întârziem mereu să ne apucăm de orice lucru bun pe care ar trebui să-l facem, când abandonăm uneori cu desăvârşire lucrul nostru fiindcă ni se pare prea împovărător, când gustăm din dulceaţa nelucrării, când umblăm uneori fără rost, când vorbim în deşert, când amânăm pocăinţa, când amânăm săvârşirea tuturor faptelor celor bune, când nu alungăm trândăvia din viaţa noastră şi nu împlinim porunca apostolului: ,,nevoieşte-te cu nevoinţa cea bună’’.

Ne ruşinăm cu Dumnezeu când ne e ruşine să ne rugăm în orice clipă şi în orice loc şi nu ne plecăm cu credinţă şi iubire genunchii trupeşti şi genunchii inimii la rugăciunea de mulţumire, la rugăciunea de slavoslovenie către Dumnezeu, izvorul de viaţă dătător. De ce nu ştim oare că Hristos este izvorul iubirii şi milostiviriişi şi că Lui trebuie să ne rugăm mereu să ne vindece de orice boală trupească şi sufletească, că Lui trebuie să ne rugăm pentru mântuirea noastră, fiindcă doar El poate să ne cureţe sufletul de mâlul păcatelor noastre prin botezul lacrimilor de pocăinţă, prin Sfânta Spovedanie şi prin Sfânta Împărtăşanie? De ce oare nu vrem să fim mereu cu Dumnezeu, de ce îl alungăm pe Dumnezeu de la noi aşa cum l-au alungat gadarenii care au pus mai presus de Mântuitorul, porcii lor? Iată ce mare adevăr a spus Sfântul Ioan Kronstadt: ,,Da, Domnul şi Creatorul nostru nu este primit la noi! Nu-L primim în case, nu-L ,,primim’’ în discuţii. Sau, iată, cineva citeşte Sfânta Carte sau zice rugăciuni cu glas tare, dar oare de ce o face în silă, fără chef, de parcă i s-ar împletici limba în gură? Nu din prisosul inimii, ci fiindcă se simte stingherit, buzele-i pustii de-abia i se mişcă. De ce oare? Din dispreţul faţă de lecturile duhovniceşti şi faţă de rugăciune, pe care diavolul i l-a sădit în inimă, dintr-o falsă ruşine. O, sărmanii mei oameni! Vă ruşinaţi de ceea ce ar trebui să ţineţi la cea mai mare cinste! O, făpturi nerecunoscătoare, nărăvite! Ce chinuri meritaţi pentru o asemenea purtare?’’ Nu-i aşa că merităm să fim alungaţi din Împărăţia Lui Dumnezeu, pentru că ne-am lepădat de Hristos pentru a plăcea lumii, pentru că ne-am ruşinat cu Hristos, Care a zis: ,,iar cel ce se va lepada de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri.”(Matei 10-32,33)

Ne ruşinăm cu Dumnezeu când nu Îl iubim pe Acesta mai presus de orice, mai presus de mamă, de tată, mai presus de fraţi de surori, mai presus de copii, mai presus de prieteni ş.a, când ne e ruşine să arătăm lumii întregi că Dumnezeu trebuie să fie centrul universului nostru, că Lui Dumnezeu trebuie să ne predăm noi înşine cu multă iubire pentru veşnicie. Dar de ce ne e ruşine oare să fim ai Lui Hristos, nu ştim oare că atunci când Îl iubeşti pe Bunul Dumnezeu din toată inima ta, iubeşti la fel şi pe aproapele tău şi invers, când îl iubeşti pe aproapele, Îl iubeşti şi pe Dumnezeu, fiindcă aceste iubiri se împletesc şi nu pot fi despărţite una de alta? Fericiţi sunt oamenii care nu se ruşinează cu Hristos, fericiţi sunt oamenii care sunt adevăraţi următori ai Lui Hristos, fericiţi sunt oamenii care au înţeles aşa cum spunea Părintele Porfirie că: Hristos este cel mai înalt lucru care poate fi dorit, că Hristos este nădejdea lor, că Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea, şi-L mărturisesc mereu cu cuvântul, cu fapta, cu întreaga lor viaţă, fiindcă ascultă de Cuvântul Domnului: ,,Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.’’(Matei 10, 32-33).

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ajute să fim vrednici următori ai sfinţilor şi martirilor creştini care cu dragoste, credinţă şi curaj L-au mărturisit şi prin jertfa lor s-au învrednicit de cununa veşnică a Împărăţiei cereşti. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să se milostivească de noi şi să ne ajute să fim ai Lui Hristos, să ne numărăm printre oile Sale care nu se ruşinează de numele Lui, care nu se ruşinează de Cuvântul Său, care nu se ruşinează de Biserica Sa şi Sfintele Taine ale Sale.

,,Să-L mărturisim, aşadar, pe Hristos, să-L iubim pe El şi să ducem crucea pe care a aşezat-o pe umerii vieţii noastre’’ aşa cum ne-a îndemnat  Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi ,,să nu ne ruşinăm că sutem creştini, să nu ne ruşinăm că suntem botezaţi în numele Lui, să nu ne ruşinăm a posti, să nu ne ruşinăm a face milostenie, să nu ne ruşinăm a naşte prunci, să nu ne ruşinăm a-i creşte în frică de Dumnezeu şi în ruşine de oameni’.’ Să-L mărturisim pe Hristos ,,prin viaţă de pocăinţă, prin viaţă de rugăciune, prin apărarea familiei şi a valorilor creştine, prin naşterea de prunci şi creşterea lor aşa cum se cuvine. Aceasta este mărturisirea cea dreaptă pe care Hristos ne-o solicită pentru ca şi noi să înţelegem viaţa sfinţilor şi să dobândim puterea Duhului Sfânt”. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să împlinim aceste învăţături, fiindcă doar aşa putem fi creştini trăitori, creştini cu o viaţă roditoare în fapte bune, frumoase şi plăcute Bunului Dumnezeu, fiindcă doar aşa putem fi adevăraţi următori ai Lui Hristos. Amin.

Cristina Toma

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ