Când e iarnă în sufletul meu…

0
284

457

Când e iarnă în sufletul meu conştientizez că orice om se poate mântui,
Că orice suflet negru de funinginea păcatelor se poate curăţi, se poate albi,
Căci pocăinţa e ca iarna ce înveşmântă murdăria în mantie de fulgi pufoşi,
Şi lacrimile de căinţă sunt fulgi de diamant divin, sunt fulgi delicaţi şi calzi,
Care topesc orice platoşă de gheaţă ce învăluie ale noastre inimi seci şi reci.

Când privesc fascinată dansul fulgilor de nea, eu îi asemăn cu fulgii aripilor de îngeri.
Ador să-mi simt obrazul sărutat de fulgi de nea cristalină, să fiu mângâiată de ei, lin.
Ador să privesc cum talentatul pictor-Iarna desenează la ferestrele caselor-dantelate flori,
Flori de gheaţă ce-mi amintesc de primăvară, când cireşii înfloresc magnific şi divin.

Când e iarnă în sufletul meu, acesta cântă colinde strămoşeşti, colinde îngereşti,
Ce naşterea Mântuitorului Iisus cu bucurie şi iubire, întregii lumi-vestesc.
Când e iarnă în sufletul meu, cu nostalgie de Crăciunul copilăriei îmi amitesc.
Îmi amintesc de aroma şi gustul cozonacilor copţi în cuptorul de lut al bunicii.

Îmi amintesc de parfumul de gutui ce râdeau şi-mi făceau cu ochiul, odinioară
Şi de poveştile depănate în faţa sobei în care trosneau lemne cu aromă de răşină.
Îmi amintesc cum pe porcul tăiat eram urcată călare ca pe un cal, ca să cresc mare,
Îmi amintesc cum deşi afară era iarnă, în sufletul meu de copil era cald, era soare.

Şi când în sufletul meu simt gheaţa tristeţii, aprind focul cu aceste amintiri frumoase.
Iar când mi-e dor de soare, de cântec, de culoare, de parfum de flori, de joc, de voioşie,
Imaginaţia mea bogată le învită în sufletul meu şi le cheamă cu drag, în ospeţie.
Când e iarnă în sufletul meu tânjesc după căldură de zâmbet şi de braţe prietenoase.

Când e iarnă în sufletul meu şi mă simt ca un copac desfrunzit, abandonat în vifor,
Când e iarnă în sufletul meu şi răutăţile, umilinţele, minciunile aproapelui, mă dobor,
Îmi înfing rădăcinile sufletului mai adânc în pământul credinţei, în pământul nădejdii
Şi-mi înalţ inima spre Cer, spre Doamne, urmându-L cu iubire, pe drumul Răstignirii.

Când e iarnă în sufletul meu îmi amintesc că aceasta e percepută ca anotimpul dăruirii
Şi atunci ofer cu iubire, peste tot în jurul meu: zâmbete şi îmbrăţişări ce transmit căldură.
Când e iarnă în sufletul meu conştientizez că ispitele şi necazurile de-ar fie ele şi mii,
Nu ţin o veşnicie, căci orice iarnă oricât de năpraznică ar fi, e alungată de viteaza primăvară.

De n-ar fi iarnă în sufletul meu aş uita că nu trăiesc pe pământ o veşnicie.
De n-ar fi iarnă în sufletul meu, timpul vieţii nu l-as considera preţios.
De n-ar fi iarnă în sufletul meu, nu aş tânji după iubire, căldură şi frumos.
Dacă n-ar fi iarnă în sufletul meu, aş uita de-al meu scop şi de-a vieţii menire.
Cristina Toma

LĂSAȚI UN MESAJ