Călinescu despre Eminescu, Creangă și Caragiale

0
468

collage-2015-03-12

George Călinescu este unul dintre cei mai reprezentativi critici literari români, ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” rămânând o lucrare de referință până în zilele noastre.

El a urmărit evoluția fenomenului literar românesc, integrat în contextul mai larg al literaturii universale, cu caracterizări de autori și descrieri remarcabile ale unor opere literare. La comemorarea a 50 de ani de la moartea lui George Călinescu, Agerpres face o scurtă trecere în revistă a scrierilor sale despre  Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ion Luca Caragiale, cele mai reprezentative figuri din literatura română.

 Despre Mihai Eminescu

George Călinescu a debutat editorial cu monografia „Viața lui Mihai Eminescu” (1932), care avea să-l impună ca pe un nume în rândul exegeților eminescologi, iar doi ani mai târziu a continuat cu „Opera lui Mihai Eminescu”, lucrare în cinci volume (1934-1936).

”Eminescu este cel mai tradițional poet, absorbind toate elementele, și cele mai mărunte, ale literaturii antecedente.” El este ”un poet de concepție. (…) Toată arta lui Eminescu stă în a preface ideile în muzică și în metafore, de-a dreptul, fără planuri paralele. Eminescu nu filozofează niciodată, propozițiile lui sunt viziuni.”

”Inteligența îi era limpede, îndreptată numaidecât la țintă, dar mijlocie, ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. În schimb, puterea de a oglindi prezentul în vis, făcând din el un cer întors și fără fund, este enormă și împiedică pașii tereștri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creșteau ca nalba, acoperind și colorând priveliștea orizontală. Starea sa normală era cea vizionară și acțiunea politică a fost, desigur, o latură care, mai la urmă, s-a dovedit alterată de vis și utopie, rămânând numai puțin un protest metaforic împotriva relelor contemporane.”

”Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulțimi în primejdia de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemență și s-o împingă înainte, arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic, și pe care soarta l-a aruncat într-o societate părând entuziastă de a-și lepăda veșmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei. Azi, însă, când poporul românesc, după o lungă robire dinăuntru și dinafară, a luat conștiință de sine, chipul lunar și amar zâmbitor al poetului își regăsește puterea asupra sufletelor noastre, și el ne apare drept cel mai în stare să dea expresie simțirilor moderne și românești, și cu fluierul său poetic să ducă năzuințele noastre sociale pretutindeni, ”Peste ape, peste punți,/ Peste codrii de pe munți”.

Evocând moartea poetului, George Călinescu scria: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Despre Ion Creangă

George Călinescu a continuat seria monografiilor cu „Viața lui Ion Creangă” (1938), căruia criticul i-a acordat un spațiu larg în opera sa.

”Creangă este o expresie monumentală a naturii în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român sau, mai simplu, este poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune…”. ”Și Anton Pann și Creangă sunt arhivari de tradiții, dar în înțelesul rabelaisian. Creangă e-un umanist al științei sătești, scoțând din erudiția lui un râs gros, fără a fi totuși un autor vesel în materie”. ”Conținutul poveștilor și Amintirilor este indiferent în sine, ba chiar apt pentru a fi tratat liric ori fantastic, veselă este hohotirea interioară, setea nestinsă de vorbe, sorbite pentru ele înșile, dintr-o voluptate strict intelectuală.”

O atenție deosebită acordă George Călinescu analizei limbajului folosit de Creangă:

„Creangă aduce în scrierile lui lexic țărănesc, dar mai cu seamă proverbe, zicători, ce alcătuiesc așa-zisele lui „țărănii”. Plăcerea stârnită de audiția scrierilor lui Creangă e de rafinament erudit…”

”Limba lui Creangă este sufletul povestitorului, în măsura în care și acesta se așază ca voroitor în mijlocul ascultătorilor, și, totodată, sufletul eroilor săi. Narațiunea are două realități concentrice: întâi pe aceea a povestitorului, care stârnește hazul și mulțumirea prin chiar prezența lui, cum se întâmplă cu actorul și cu oratorul, apoi pe aceea a lumii din narațiune. Nici Amintirile și cu atât mai puțin Poveștile nu sunt opere propriu-zise de prozator, valabile în neatârnare, ci în părți narate dintr-o întocmire dramatică cu un singur actor, monologica. Creangă este aci povestitor de basme, aci actor de compuneri ce intră în definiția veche a nuvelei. (…)”

”Scriitori precum Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân și echivoc și unde experiența s-a condensat în formule nemișcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri, într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Ion Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiție veche și deci o specie de erudiție, la sat, și încă la satul de munte, de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat și păstrător.”

Despre Ion Luca Caragiale

”Caragiale este un scriitor obiectiv, dar nu este un scriitor indiferent — pare îngăduitor față de personajele sale, dar nu arată trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, punându-i în situații absurde, grotești, demontând mecanismele sufletești și reducându-i uneori la condiția simplificată a marionetei.”

”Caragiale este, după Anton Pann și N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu un eticism provincial bizuit pe specificul muntean și, încă mai exact, bucureștean”. ”Eroul caragialian e la antipodul romantismului. De obicei solitarii, apăsați de muțenie melancolică, ai prozatorilor de mai târziu, trăiesc la munte și în provincie.”

”Este obișnuit a se afirma azi că printre toți eroii din ”O scrisoare pierdută” singur Cetățeanul turmentat are o moralitate fiindcă înmânează scrisoarea ‘andrisantului’. Dar se interpretează fals. Cetățeanul aduce epistola, chiar când nu mai este factor poștal, dintr-un tic profesional. Dimpotrivă, el face una din cele mai grave erori etice în materie poștală: interceptează scrisoarea, citind-o sub un felinar și o prezintă destinatarului numai după ce a luat cunoștință de conținut. Cetățeanul simbolizează poporul.”

George Călinescu îl prezintă pe I.L. Caragiale drept ”naturalistul nostru prin excelență. (…) Este la Caragiale un umor inefabil ca și lirismul eminescian, independent de orice observație ori critică, constând în ‘caragialism’, adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului și o continuă singur.” Replicile personajelor ”trăiesc singure cu o pură viață verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil și ne reprezintă inanalizabil, deșteptând simțul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin imposibilitatea de a le mai înlătura din conștiință după ce ne-am familiarizat cu ele.”

Ana Grama

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ