Boul Domnului şi pustnicul necunoscut

0
60

mikra-agia-anna-foto-catalin-vasile-tudoraNu numai oamenii sau locurile au ţesut legendele lor, ci chiar şi vietăţile îşi au legenda lor de viaţă. Precum cea care urmează mai jos.

Undeva, într-o chilioară din mijlocul unei poieni însorite, aflate în adâncul unei păduri dintre munţi, trăia un pustnic cărunt de vreme, despre care nimeni nu ştia cine este şi de unde vine. Singur şi numai el ştie cum, îşi construise chilioara, cu mâinile sale, din buşteni de brad şi, alături de ea, o mică bisericuţă unde-şi înălţa neîncetat rugăciunile către Creatorul său. Se hrănea cu ce dădea Dumnezeu după anotimp şi-şi astâmpăra setea dintr-un pârâiaş ce curgea şipotind vesel, în apropiere. Tot ce avea spre folosinţă agonisise într-o viaţă de om, prin truda sa zilnică, fară să primească ajutorul nimănui. Mila şi ajutorul lui Dumnezeu au fost tot timpul cu el. Era mereu vesel şi fericit. Cânta şi se ruga, muncea şi lăuda pe Creator şi nu de puţine ori, vietăţi ale pădurii, mai mici sau mai mari, îndrăzneau să se apropie, nefacându-i niciun rău, dar nici ele nu plecau „nemiluite” cumva de la bătrân. Nu mai văzuse faţă omenească de zeci de ani, de când îşi găsise aici locul. De altfel, nici el nu mai ştia numărul anilor săi.
Ii era tare bine aşa, până într-o noapte, când Cel viclean ceru îngăduinţa lui Dumnezeu să-1 ispitească pe bătrân. Bineînţeles că Dumnezeu cunoaşte inima omului şi totdeauna întoarce răul spre bine. Şi uite-aşa, în toiul nopţii, se trezi bătrânul cu un gând: „Doamne, că tare mă mai plictisesc toată ziua! Dacă-aş avea o pereche de boi, aş vorbi cu ei, i-aş îngriji şi am munci împreună. Ce lucuri minunate aş mai face! Ce-i mare treabă o pereche de boi!” Se vede bine că nu era un gând curat pentru un bătrân întărit în rugăciune şi smerenie! Şi adormi.
Dimineaţa devreme, devreme, cum îi era obiceiul, bătrânul pustnic se trezi să-şi înceapă ziua cu rugăciune, cu bucurie, cu muncă. Deodată îşi aminti de gîndul său pe care-1 crezu vis şi, cuprins de spaime, se scutură ca de ceva îngrozitor, cerându-şi iertare de la Dumnezeu. Când deschise uşa chiliei, amuţi de ce-i văzură ochii: o pereche de boi frumoşi şi zdraveni stăteau cuminţi lângă uşă, parcă aşteptându-1 să iasă afară.
-Oooh, Doamne, nu! strigă din adâncul sufletului bătrânul, ridicându-şi mâinile către cer şi căzând în genuchi cu faţa în ţărâna uscată.
în timp ce zăcea aşa, încremenit, un glas ca din cer auzi, spunându-i:
-„I-ai cerut, i-ai primit. Sunt ai tăi acum, ca să nu te plictiseşti”.
-Doamne, dar n-am ştiut ce cer, a fost doar un gând, iartă-mă!
-„Dar ce mare treabă este o pereche de boi? I-ai cerut, i-ai primit. Sunt ai tăi acum”, se auzi glasul Domnului a doua oară.
Bătrânul se ridică de jos, îşi şterse lacrimile şi praful de pe faţă şi, cu ochii către cer ,spuse de data asta cu o linişte în suflet:
– Doamne, îţi mulţumesc!
Şi din clipa aceea, bătrânul pustnic, datorită smereniei şi rugăciunii sale curate şi neîncetate, a întors viclenia ispititorului, care a fugit în pustiu, lăsându-1 în pace. Ce a făcut bătrânul nostru? Le-a purtat de grijă întru toate boilor ca propriilor copii, muncind el pentru ei şi în locul lor.
Dar, spune legenda, pentru că cele povestite se întâmplau demult, pe vremea când turcii umblau să cotropească orice petic de pământ, nu ştiu cum se face că aceştia, în goana lor nebunească, au dat peste bătrânul pustnic lângă pârâiaşul din pădure. Din harul lui Dumnezeu, turcii nu i-au făcut nimic bătrânului, dar în schimb, crezând că acesta nu este singur, ci cu siguranţă mai are pe cineva cu el, fie vreun fecior pe care să-1 ia în oastea lor, fie vreo fecioară pe care s-o ia la curţile lor, i-au cerut să-i aducă ce suflete are în chilioara sa. în timp ce bătrânul se îndrepta cu paşi mărunţi către chilie, cu lacrimi fierbinţi se ruga din adâncul sufletului, ca Dumnezeu să-i ia boii înapoi numai să nu încapă pe mâna turcilor. Se opri în faţa uşii închise şi căzu în genuchi cu faţa cuprinsă în palme. Turcii deschiseră cu putere uşa de perete şi nici nu intrară înlăuntru să vadă ceva, atât de mică era cămăruţa. Bătrânul se ridică în picioare şi văzându-şi încăperea goală, le spuse turcilor plin de curaj:
-Eu sunt singurul suflet!
Nu mai ştia dacă era viu sau mort, căci ridicând ochii, nu mai văzu pe nimeni, ca şi când nici nu fusese vreodată cineva. în locul boilor, pe jos, două insecte mici, doi gândăcei roşii cu pete negre, unul lângă altul stăteau cuminţi parcă privindu-1 pe bătrân. Acesta, uimit până peste poate, exclamă, dând slavă lui Dumnezeu:
-Boii Domnului; cu adevărat aceştia sunt boii Domnului.
Şi dându-i afară în iarbă le-a spus să trăiască liberi, să se înmulţească şi să nu facă niciun rău.
Aşa spune legenda că au apărut aceste gâze mici, pe care le vedem peste tot pe pământ, în zilele de vară şi cu care, de multe ori, copiilor le place să se joace.

Darul Maicii Domnului, legende creştine, Laura Chîlnicean

 [twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ