Boala și vindecarea sufletului (III)

0
323

vindecareSfinţii Părinţi merg spun că nici bolnavii psihic, nebunii cum îi numim noi, n-ar fi bolnavi cu sufletul în adâncul acestuia pentru că nebunia este boala psihismului, a sufletului doar în partea sa afectivă. Nu ştim! Pentru că ei pot fi posedaţi, pot avea o leziune, undeva, care le tulbură comportamentul, adică sufletul nu se mai poate manifesta. De aceea, mulţi dintre Sfinţii Părinţi se purtau cu nebunii ca şi cu nişte sfinţi, pentru că ei (nebunii), prin felul prin care pătimeau, puteau să ajungă astfel la Dumnezeu. Nimeni nu ştie ce este acolo în adânc. Această nesimţire a noastră – iertaţi-mă, a mea – de a judeca omul după comportament, poate să fie mare păcat. Această nesimţire ne duce la omorârea pruncului din pântec pentru că spunem că el nu există dacă nu se manifestă; dar sufletul e întreg acolo, nu are încă organele necesare manifestării exterioare, dar el este întreg, cu trup cu tot este întreg, dar mic.

Aşadar, să umblăm cu grijă (dacă vreţi, în vârful picioarelor) printre trupuri, pentru că atâta timp cât un trup este viu, acolo, înăuntru, este un suflet despre care eu nu ştiu nimic. Să nu ne luăm după ce vedem, chiar dacă ne sminteşte.

Cele mai grave boli ale sufletului nostru sunt însă bolile sufleteşti, bolile spirituale, bolile puterilor sufletului controlate de voinţă. Acestea sunt păcate devenite patimi. Acestea sunt doar opera noastră, ele sunt făcute doar cu voia noastră liberă. Adevărat, contribuie şi diavolul, dar să nu dăm totul pe vina lui. E o poveste cu un călugăr care a poftit să mănânce un ou în postul mare. Ce sa facă? A furat oul, dar unde să-i fiarbă? La bucătărie nici vorbă, ca-i spuneau fraţii şi s-a dus în chilie, a aprins o lumânare, a pus ou într-o lingură şi a început să-i coacă. Dar i-a prins stareţul: „Ce faci frate?”. „Părinte, blagosloveşte, iartă-mă, vrăjmaşu’ m-a împins”. La care diavolul apare de după sobă şi zice: „Vai de mine, părinte stareţ, mie nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva”… Vedeţi bine, că avem destulă inteligenţă şi creativitate şi rară ajutorul celui rău.

Aşadar, patimile: lăcomia, zgârcenia, desfrânarea, invidia, mânia, descurajarea, slava deşartă, mândria cu toată cohorta de patimi înrudite cu ele, sunt boli ale sufletului nostru, sunt boli care ne ucid sufletul. Ce poate să facă omul pentru a se vindeca de ele? Cum văd Sfinţii Părinţi vindecarea aceasta sufletească? Ei spun că vindecarea depinde de mine, de voinţa mea de a dobândi sănătatea în partea cea mai înaltă, duhovnicească a sufletului. Atunci sufletul meu va fi sănătos în întregime. Ce înseamnă sănătate? Înseamnă bucuria de a fi, bucuria de a trăi, bucuria de a te folosi de darurile lui Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu îngăduie o boală trupească, dar sufletul tău este sănătos, această boală nu te va împiedica să te bucuri de prezenţa şi darul lui Dumnezeu. Eu am văzut asta cu ochii mei. N-am citit în cărţi, am văzut asta la oamenii pe care i-am avut în mâinile mele ca bolnavi; am văzut asta la oameni care mureau, aşa cum am văzut şi reversul: oameni „sănătoşi” care sufereau şi care bombăneau tot timpul şi din orice, oameni disperaţi pentru nimic, absolut pentru nimic…

Acum, eu m-aş opri aici ca dumneavoastră să-mi puteţi spune, sau să-mi puneţi întrebări, să vorbim, şi să ne gândim:cum ne vindecăm de patimi? Am aflat câteva lucruri: că numai Mântuitorul e Domn al sufletului şi al trupului. Ştim unde îl găsim noi toţi care suntem aici, ştim unde îl găsim: este pretutindeni, adevărat, dar ca doctorie ni se dă numai în Sfânta Biserică”.

Mi-a spus cineva: „De ce trebuie să mă duc la Biserică? Dumnezeu nu e peste tot?. Aşa e, dar una este să te gândeşti la El alta este să-L săruţi, să-L „mănânci”, să fii cu El, să te îmbrăţişeze și Să-L îmbrăţişezi.

Dacă îţi iubeşti soţia, ce faci? Îi scrii scrisori, o laşi la Timişoara vorbeşti la telefon? Trebuie să fii cu ea, să o atingi.

Noi suntem întrupaţi. Omul este suflet întrupat şi trup însufleţit. Eu vreau sa ating Mi-e drag să-1 ating pe părintele, mi-e drag să-i sărut mana, pentru că-i părintele meu şi pentru că 1-a atins pe Domnul. Ne e drag să ne ţinem de mână. De ce? Pentru că aşa ne-făcut Dumnezeu ca sufletul să se manifeste prin trupul nostru. Atunci, dacă voi fi sănătos, bucuria mea va fi sănătoasa. Asta este.

Cum să refuz să-L ating pe Domnul care S-a întrupat pentru mine? Cum să refuz să-L mănânc pe Domnul Care spune: „Cine nu Mă mănâncă pe Mine, nu are viaţă în el”? Şi Domnul vine in Biserica Lui şi numai acolo ne putem vindeca.

De ce să mă duc la Biserică?” Aşa, pentru că El lucrează cu tine acolo, ca să te facă fiul lui Dumnezeu. Ne ducem ca „Sa ne iubim unii pe alţii!”. Nu ne ducem ca să ne „concentram, ca sa intrăm în cămara inimii noastre ca la rugăciunea particulara, ci ca să fim una” în Cel ce este „una cu Tatăl cel Ceresc”. Ne ducem ca într-un glas să mărturisim, ne ducem ca să ne iubim unn pe alţii, să participăm la Cina la care ne cheamă Domnul ca să dobândim puterea de a ne iubi unii pe alţii. Ce, de multe ori, suntem atat de greu de iubit! Mi-a spus odată un securist: „Da, tu eşti aşa deşteaptă, de ce te duci la Biserică? Trebuie că urmăreşti ceva. Sunteţi într-adevăr isteţ. Chiar urmăresc ceva.Ce  ma întreabă el gata să-şi noteze. Şi zic: „Să vă iubesc.   Zice: Pe cine, pe mine? ; „Da, pe dumneavoastră ” . Zice: Ca ce „Ca ce vreţi dumneavoastră: ca prieten sau ca vrăjmaş. Va daţi seama că eu numai de la Dumnezeu pot să obţin aceasta putere, pentru că eu nici măcar nu vă pot suferi cu puterile mele; sunteți securist, nu mă lăsaţi în pace, sunteţi gras, urât, mă tutuiţi, am atâtea motive să nu vă iubesc, dar dacă mă duc la Biserică. Dumnezeu îmi dă putere, şi acolo zic:Doamne când o fi să moară, că uite îi bolnav de ficat – se vedea după burta mare, nu trebuia să fii în duh să vezi că era bolnav»! ficat – adu-i aminte că-l iubeşti şi poate se întoarce la Tine. Să vedeţi că nu m-a mai tutuit, mi-a zis «dumneavoastră». I-o fi trecut repede, dar, oricum, Dumnezeu să-1 ajute, o trece dincolo să descopere că Dumnezeu îl iubeşte.

Aceasta este lupta noastră: mă duc la Biserică ca să iubesc pentru că numai în Biserică sunt cu Dumnezeu şi ca Dumnezeu” acolo in comuniunea Sfintei Liturghii, în împărăţia lui Dumnezeu in care am intrat când începe Liturghia. Păi să stau acasă, să mă uit la film ş. să plâng la serial – iertaţi-mă, că şi eu mă mai uit la ele cand nimeresc într-o casă. Stau şi mă minunez că seamănă unele cu altele, că cele de anul trecut parcă sunt la fel cu cele de anul acesta – tot două surori care nu ştiu că-s surori – şi lumea plânge şi iubeşte, dar cand întâlnesc câte un copil al străzii zic: „Pleacă de aici păduchiosule, nenorocitule”. S-a epuizat mila la „Copilul Esmeraldei”! Am zis bine? Am zis. Iertaţi-mă, or fi având şi ele partea lor buna, dar eu nu văd decât pericolul de a ne trăi iubirea in imaginar.

Să venim la Biserică pentru că acolo este şi vine Duhul Sfânt. Vine de-adevăratelea, iar dacă nu-i adevărat, atunci chiar că n-ar avea rost să ne ducem. Dar dacă ne ducem, înseamnă că noi credem cu adevărat, şi atunci, Doamne ajută-mă să particip, nu doar să cred, ci să particip la ceea ce se întâmplă atunci când coboară Duhul Sfânt peste darurile noastre de pâine şi vin. Bucăţica aceea patraţica aceea de pâine se transformă în Trupul Mântuitorului şi vinul acela in Scump Sângele Lui. De concentrare avem nevoie noi acolo? Sau să profităm de această întâlnire ca să facem ce zice „sa ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”. Şi să știţi că dacă măcar în minutul acela zicem că „ne iubim” păi adună un minut duminica aceasta, un minut duminica cealaltă ne-om duce noi cu 5 mjnuţele pe lumga cealaltă.

Poate ca acolo minutul va fi mai lung.

Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ