Biserica şi cultura (V)

0
52

biserica si cultura 5Poate că e prea mare îndrăzneala, dar tocmai pentru oamenii de cultură din România, pentru o anumită categorie, fiindcă, aşa cum aţi spus, sunt paşi pe care mulţi i-au făcut spre Biserică, să ne spuneţi ceva din experienţa dumneavoastră. Cum se deschide cultura pe care o are filozoful Nicolae Stânişoară, omul de cultură, format într-o cultură europeană, în Biserică, şi în special în Biserica Ortodoxă, spre o credinţă care într-un fel este judecată ca fiind o credinţă conservatoare, Ortodoxia?

În primul rând, ca reacţie la ceea ce, devenind o modă, nu mai este ceva creator. încercarea aceasta de a raţionaliza religia a fost comisă în Occident, în diverse etape. Termenii sunt cunoscuţi. Ideologia raţională devenise idealul suprem. însuşi mersul culturii occidentale şi autocritica care s-a născut în cultura occidentală în care s-au ivit anumiţi oameni care au reacţionat împotriva acestei căi unilaterale. Deci găsindu-mă în Occident, cred că am avut motive în plus să-mi subliniez faţă de mine însumi identitatea mea creştin-ortodoxă tocmai pentru că ea are izvoare mistice, contemplative, de care este foarte multă nevoie într-o lume care a început să fie supusă unui pragmatism ce invadează toate sectoarele vieţii. Eu, trăind la această răspântie între culturi şi prin cultura mea filozofică, am putut să am un fel de itinerar al recunoaşterii inutilităţii, superficialităţii, lipsei de crea­tivitate a multor căi din acestea, care au fost o modă în Occident şi un copil al acestei epoci. Drumul meu a fost şerpuit şi datorită vieţii pe care am dus-o în timpul de mari răsturnări pe care eu le-am apucat din plin: comunizarea României, trecerea în Occident. Am putut deci să trăiesc personal încercări de găsire şi concluzia că răspunsurile nu sunt satisfăcătoare. Am cunoscut şi eu în oarecare măsură atracţia gândirii hinduiste şi budiste. Când eram foarte tânăr am citit texte despre spiritualitatea respectivă. Este acolo o mare bogăţie de speculaţie religioasă şi de încercare de trăire concretă. Am cunoscut şi speranţele de eli­berare autentică prin înfrângerea totalitarismului ateu comunist, cunoscând însă şi urmarea care a fost, că prin aceasta marea problemă spirituală a poporului român e departe de a se fi rezolvat, pentru că, până la urmă, nu în zona aceasta social-economică se găseşte răspunsul la ultimele întrebări – ceea ce nu înseamnă că trebuie să neglijăm situaţia social-economică. Deci pot să spun că am avut ocazia să văd mai de aproape diverse direcţii, fără a avea reazemul unei Biserici Ortodoxe care e chiar aproape de tine şi tu ai contact cu călugări ortodocşi, cu teologi ortodocşi. Am avut contact, bineînţeles, însă în mod mai sporadic decât unul care trăieşte la el în ţară. Am avut contact cu literatura respectivă şi am putut să-mi dau seama că există în creştinismul răsăritean şi în Ortodoxia românească, în Ortodoxie şi ca religie universală, există răspunsuri fundamentale şi că esenţialul nu constă într-o nouă teorie şi nici într-o interpretare a realităţii, ci în găsirea drumului către recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Criteriul este acela de a putea să fii martorul unei prezenţe şi de a putea transmite ceva din această experienţă prin vorbe sau prin fapte. Or Ortodoxia o găsesc foarte bine înarmată pentru acest lucru.

Dar filozofia care pune întrebări şi socoteşte ca niciodată să nu fie robită de nişte răspunsuri şi totdeauna întrebările ei să simtă libertatea? Filozoful din dumneavoastră nu se simte acum constrâns într-o anumită linie religioasă, într-o anumită trăire care vă determină la o anumită ţinută spirituală, la un anumit program religios? Am văzut că participaţi la slujbe şi sunteţi implicat în viaţa Bisericii, care vă canalizează. Filozoful care caută nebuneşte, pune întrebări, ridică probleme şi acolo unde nu sunt, cum se simte în dumnea­voastră?^ simte cumva că Ortodoxia, pentru un filozof, limitează?

 Desigur, eu sunt de părere că una dintre definiţiile bune ale filozofiei este următoarea: Filozofia este reflecţie asupra experienţei, inclusiv asupra experienţei trăite. în sensul acesta, nu speculaţia are ultimul cu­vânt, ci experienţa reflectată. Există o spontaneitate a experienţei. Deci primatul este acela al experienţei, al experienţei trăite. Or experienţa trăită, religioasă, este fundamentală pentru orientarea mea în univers şi pentru felul cum mă comport eu faţă de semenii mei. Dacă s-au ivit răspunsuri în această privinţă şi răspunsurile religioase sunt răspunsuri integrale, nu parţiale, pot spune liniştit că religia este superioară filozofiei, că filozofia este o căutare, pe când religia este un drum pe care deja mergi într-o direcţie. Iată că un profesor de estetică, cum era Vianu, în scara de valori spunea că religia este la vârful piramidei, este o cheie de boltă a personalităţii valorice. Iată că şi dintr-o perspectivă a unui estetician se recunoştea că religia are un rol determinant pentru personalitatea şi felul cum trăieşti şi cum te comporţi. în sensul acesta, filozofia este un antrenament al minţii, este o căutare, câteodată este chiar un fel de a imagina în mod inte­ligent aspecte ale universului. Filozofia poate să fie şi un fel de poetică, în sensul în care intuiţia te face să vezi întreguri acolo unde alţii nu văd decât părţile separate, dar ultimul cuvânt îl are religia. Nu am nici o problemă în a recunoaşte că filozofia trebuie să se inspire din gândirea religioasă şi nu invers.

Dialoguri duhovniceşti, Nicolae Stroescu-Stânişoară

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ