Biserica este în mod constant reîntinerită şi înnoită de Sfântul Duh

0
27

23950838După Sfântul Chiril al Alexandriei, Biserica este „cetatea sfântă, care nu a fost sfinţită păzind Legea – căci Legea n-a desăvârşit nimic“ (Evr. 7, 19) –, ci făcându-se asemenea cu Hristos şi participând la firea dumnezeiască prin încredinţarea Sfântului Duh, care ne-a însemnat cu pecetea Sa în ziua eliberării noastre, când am fost spălaţi de toată întinăciunea şi eliberaţi de toată nedreptatea. După Sfântul Irineu, în trupul lui Hristos (Biserica) avem acces la izvorul Sfântului Duh. Trebuie deci să fim uniţi cu trupul lui Hristos pentru a primi harul Sfântului Duh. Totuşi, şi una, şi alta – unirea cu Hristos şi dăruirea harului – se fac prin acelaşi Duh. Sfântul Maxim Mărturisitorul distinge moduri diferite ale prezenţei Sfântului Duh în lume: „Sfântul Duh, spune el, este prezent în toţi oamenii fără deosebire, ca păstrător al tuturor lucrurilor şi de viaţă făcător al seminţelor fireşti; dar El este cu deosebire prezent în toţi aceia care au legea, arătând încălcarea poruncilor şi dând mărturie despre persoana lui Hristos; cât despre creştini, Sfântul Duh este prezent în fiecare dintre ei, făcându-i fii ai lui Dumnezeu; dar ca Dătător al înţelepciunii, El nu este deloc prezent în toţi, ci numai în cei raţionali, adică în cei care prin luptele şi strădaniile spre Dumnezeu au devenit vrednici de sălăşluirea îndumnezeitoare a Sfântului Duh. Căci toţi cei care nu împlinesc voinţa lui Dumnezeu nu au inima raţională“. Astfel, corespunzător chemării de a se uni cu Dumnezeu, universul este întocmit după nişte cercuri concentrice în mijlocul cărora se află Biserica, ai cărei membri devin fii ai lui Dumnezeu; totuşi, această înfiere nu este scopul ultim, căci există un cerc şi mai strâmt înăuntrul Bisericii, acela al sfinţilor (al „celor raţionali“ , după textul citat) care intră în unirea cu Dumnezeu.

Biserica este inima universului, centrul în care se hotărăsc destinele lui. Toţi sunt chemaţi să intre în Biserică, pentru că, dacă omul este un microcosmos, Biserica este un macro-anthropos, după Sfântul Maxim. Ea creşte şi se compune în istorie, aducând la sânul său, unind cu Dumnezeu pe cei aleşi. Lumea îmbătrâneşte şi cade în gîrbovire, în timp ce Biserica este în mod constant reîntinerită şi înnoită de Sfântul Duh, care este izvorul vieţii sale. La un moment dat, când Biserica va ajunge la deplinătatea creşterii sale, hotărâtă de voinţa lui Dumnezeu, lumea din afară va muri, isprăvindu-şi resursele vitale; cât despre Biserică, ea se va arăta în veşnica sa slavă, ca împărăţie a lui Dumnezeu. Ea se va descoperi atunci ca adevărata temelie a făpturilor care vor învia în nestricăciune, pentru a fi unite cu Dumnezeu, devenit totul în toate. Dar unii vor fi uniţi prin har, alţii în afara harului, după Sfântul Maxim. Unii vor fi îndumnezeiţi prin energiile pe care le-au dobândit înăuntrul fiinţei lor; alţii vor rămâne în afară, şi pentru ei focul îndumnezeitor al Duhului Sfînt va fi o flacără din afară, insuportabilă pentru cei a căror voinţă se împotriveşte lui Dumnezeu. Biserica este deci modul în care se înfăptuieşte în viaţa de acum unirea cu Dumnezeu, unire care va fi împlinită în veacul ce va să fie, după învierea morţilor.

Toate condiţiile necesare în vederea ajungerii la unirea cu Dumnezeu se regăsesc în Biserică. De aceea Părinţii greci o aseamănă adesea raiului pămîntesc în care cei dintâi oameni trebuiau să ajungă la starea de îndumnezeire. Desigur, firea omenească nu mai are nemurirea şi nestricăciunea de la început, dar moartea şi stricăciunea au devenit calea spre viaţa cea veşnică, pentru că Hristos „a luat asupră-şi tot ce a fost pătruns de moarte“, şi a zdrobit chiar moartea prin moartea Sa. După Sfântul Grigorie de Nyssa, în viaţa veşnică se intră prin botez şi înviere. Botezul, chipul morţii lui Hristos, este deja începutul învierii noastre, „ieşirea din labirintul morţii“. Trupul lui Hristos, cu care s-au unit creştinii prin botez, devine, după Sfântul Atanasie, „rădăcina învierii şi a mântuirii noastre“.

Biserica este ceva mai mult decât raiul pămîntesc; starea creştinilor este mai bună decât condiţia celor dintâi oameni. Nu există riscul pierderii iremediabile a comuniunii cu Dumnezeu, fiind cuprinşi într-un singur trup în care curge sângele lui Hristos care „ne curăţă de tot păcatul, de toată întinăciunea. Cuvîntul a luat trup pentru ca noi să putem primi Duhul Sfânt“. Această prezenţă a Sfântului Duh în noi, condiţie a îndumnezeirii noastre, nu poate fi pierdută. Noţiunea de stare de har de care ar putea fi lipsiţi membrii Bisericii, ca şi deosebirea între păcatele de moarte şi păcatele care se iartă sunt străine de tradiţia Răsăritului. Orice păcat, chiar şi cel mai mic – şi starea lăuntrică a inimii, ca şi fapta exterioară –, poate să întunece firea şi să o aducă în acea stare în care harul să nu mai poată pătrunde în ea. Harul va rămâne nelucrător, deşi mereu prezent, unit cu persoana care a primit Sfântul Duh. Viaţa sacramentală, „viaţa în Hristos“, se va prezenta ca o necurmată luptă pentru dobândirea harului care trebuie să transfigureze firea, luptă în care înălţările şi căderile vor alterna, fără ca vreodată să i se retragă omului condiţiile obiective ale mântuirii. În spiritualitatea răsăriteană, starea de har nu are un sens absolut şi static. Este o realitate dinamică şi nuanţată, care variază după schimbările voinţei slăbite a omului. Toţi membrii Bisericii care năzuiesc la unirea cu Dumnezeu sunt mai mult sau mai puţin în har şi, în acelaşi timp, toţi sunt mai mult sau mai puţin lipsiţi de har… „Toată Biserica este Biserica celor care se pocăiesc, toată Biserica este Biserica celor care pier“, spunea Sfântul Efrem Sirul.

Ca să te eliberezi de orice întinare a păcatului şi să creşti fără încetare în har, trebuie să te înrădăcinezi din ce în ce mai mult în unitatea firii care are ca ipostas pe Hristos Însuşi. Prin Taina trupului şi a sângelui (Sfânta Euharistie) se realizează unitatea firii noastre cu Hristos şi, în acelaşi timp, cu toţi membrii Bisericii… „Să învăţăm minunea acestei Taine – spunea Sfântul Ioan Gură de Aur – scopul instituirii sale, efectele pe care le produce. Devenim un singur trup, după Scriptură, mădulare ale trupului Său şi oase din oasele Sale. Este ceea ce realizează hrana pe care ne-o dă: El se amestecă cu noi, ca noi toţi să devenim una, ca un trup unit cu Capul“. Şi Sfântul Ioan Damaschinul precizează: „Dacă taina Euharistiei este unire cu Hristos şi în acelaşi timp unire a unora cu alţii, ea ne mijloceşte oricum unitatea cu cei care o primesc ca şi noi“. În Euharistie, Biserica apare ca o singură fire unită cu Hristos. „Mi-ai hărăzit, Doamne, ca această Biserică stricăcioasă – trupul meu omenesc – să se unească cu Sfântul Tău Trup, ca sângele meu să se unească cu Sângele Tău; şi de acum eu sunt mădularul Tău străveziu şi luminos… Sunt răpit în afara mea, mă văd – o, minune – aşa cum am devenit. Temându-mă şi totodată ruşinându-mă de mine, Te slăvesc şi mă tem de Tine şi nu ştiu unde să mă ascund, spre ce scop să folosesc aceste mădulare noi, de temut şi îndumnezeite“. Astfel slăveşte Sfântul Simeon Noul Teolog într-unul dintre imnele sale unirea euharistică care înfăptuieşte calitatea noastră de mădulare ale lui Hristos. Ea introduce până în adâncul fiinţei noastre „focul dumnezeirii“, care nu se desparte de trupul şi sângele lui Hristos: „Mă împărtăşesc cu foc, eu, care sunt pai, dar – o, minune – mă simt dintr-o dată aprins fără să fiu mistuit, ca odinioară rugul arzător al lui Moise“.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ