Bastonul meu

0
135

bastonBastonul meu atârnă de cuier, lângă uşă. Multe bastoane atârnă aici, căci rareori mă întorc dintr-o călătorie fără să-mi aduc un băţ pe care l-am tăiat de undeva pe drum. Atunci când iau unul din nou în mână îmi amintesc de anumite lucruri legate de el sau de împrejurarea pe care am trăit-o.

Bastonul despre care însă vreau să vorbesc a intrat în posesia mea într-un mod ciudat. Nu e o poveste glorioasă.

Odată, într-o seară furtunoasă de iarnă, cineva sună la uşă. La această oră am obiceiul să las lumina aprinsă în faţa casei, pentru ca noaptea să nu mi se pară prea aproape de fereastră. Am mers să văd cine era acest musafir întârziat. Vântul îmi smulse clanţa din mână, viscolul suflă zăpada înăuntru. Era o vreme urâtă de tot.

Afară, pe trepte, stătea un bătrân. L-am recunoscut. Deseori trecea pe la mine, bătea la uşă şi cerea câte ceva de pomană. Niciodată nu spunea un cuvânt de salut sau de mulţumire; privea la mine cu ochi de beţiv, iar eu îi dădeam ce-mi venea în minte: un colţ de salam sau câţiva bănuţi din buzunar. Pe umăr purta un baston şi de acesta atârna o traistă. Dar ceea ce mă deranja acum era faptul că avea capul descoperit şi avea zăpadă pe creştetul capului. Atunci am luat boneta mea de lână din cuier şi i-am dat-o. Bătrânul se clătină un pic când i-am tras-o peste urechi şi apoi plecă fără să spună niciun cuvânt.

Acesta a fost momentul când ar fi trebuit să mă gândesc la cămăruţa mea din spate. Da, dar nu m-am gândit la asta. Pentru un musafir aveam un pat liber, o masă şi un scaun. Era cald şi plăcut în acea odaie. Mai era supă în bucătărie, o bucăţică de pâine şi o jumătate de sticlă de bere la fereastră. În acelaşi timp m-am gândit la casa mea curată şi că acest individ ud, mizerabil şi mirosind a alcool, ar murdări totul. Atunci am închis uşa şi am lăsat afară toată neplăcerea, viscolul, frigul şi toate la un loc.

Două zile mai târziu veni groparul şi-mi arătă un baston – o lucrare măreaţă – sculptat în lemn de nuc. Mânerul forma un cap bărbos şi din noduri ieşeau adevărate feţe, toate cu gurile deschise, ca şi cum ar fi strigat din lemn.

– Vreţi să cumpăraţi acest obiect ? întrebă omul. Trebuie să-l îngrop pe acest bătrân, pe acest Josef, şi nu are niciun ban pentru înmormântare. Am luat bastonul la un preţ rezonabil.

 – Să-i faci şi o cruce pe mormânt. Când a murit ?, l-am întrebat eu.

  De fapt nu a murit, spuse groparul, ci s-a congelat.

Atunci mi-am amintit de cele petrecute cu câteva ceasuri mai devreme. M-am întristat profund!

Binele pe care nu-l facem, deși ne stă în putință, poate lăsa amprente reci pe ființele noastre. Omule, să nu eziți niciodată să faci un bine, dar să eziți întotdeauna să faci un rău!

Sursa: ascultainima.blogspot.ro

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

 

LĂSAȚI UN MESAJ