Au ochi, dar nu văd

0
26

Un credincios se văita către alţi creştini cu care se întâlnea la Biserică:

— Măi fraţilor, eu de când am apucat calea Bisericii mă simt atât de mulţumit, dar mă lovesc de ceilalţi care râd de mine pentru aceasta.

Un credincios mai înţelept care auzise aceste cuvinte îi zise:
— Nu te loveşti tu de ei, ci ei se lovesc de tine.
— Adică, cum vine asta?
— Uite cum; când întâlneşti un orb pe drum, te loveşti tu de el sau el de tine?
— Fireşte că el se loveşte de mine.
— Ei vezi, tot aşa se întâmplă şi cu tine. Tu care ai luat calea cea bună a Bisericii, a credinţei strămoşeşti, ai început să vezi bine, dar cei care stau în necredinţă, se cheamă orbi şi ei sunt aceia care dau peste tine, nu tu peste ei.

Toţi îi dădură dreptate, dar el mai adăugă alte cuvinte, care izvorau din înţelepciunea învăţăturii lui Hristos şi sunau aşa:

— De aceea nici nu trebuie să ne supărăm că aceşti orbi sufleteşti dau peste noi, ci să ne rugăm cu toţii lui Dumnezeu, ca să vadă şi ei, spre fericirea şi mântuirea lor.

Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016