Asistența socială sau Despre „filosofia practică” a redării demnității umane

0
399

asistenta sociala„Asistența socială a ieșit din făgașul sentimentalismului generos și al simplelor bunei intenții pentru a păși în domeniul unei acțiuni sociale și etice ordonate și temeinic motivate, cu scopul exclusiv de a servi societatea nu prin cărți și teorie, ci prin găsirea adevărului social în mijlocul grelelor conflicte ale vieții” (Dimitrie Gusti)

Precizări teoretice

Din punct de vedere al științei, serviciile sociale reprezintă ansamblul de măsuri și acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea depășirii unor situații de dificultate, pentru prezervarea autonomiei și protecției persoanei, pentru prevenirea marginalizării și promovarea incluziunii sociale.

Asistența socială („social work”) desemnează un ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor și comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, din cauza unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod decent de viață. Obiectivul asistenței sociale este de a-i sprijini pe cei aflați în dificultate să obțină condițiile necesare unei vieți decente, ajutându-i să-și dezvolte propriile capacități și competențe pentru o mai pronunțată funcționare socială. Pus în serviciul unei cauze demne, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta interacțiune dintre individ și mediul lui de viață socio-economic, cultural, politic, familial, moral etc., posedând cunoștințe atât despre dezvoltarea lui umană, dezvoltarea lui umană, despre personalitatea lui, cât și despre contextul socio-cultural și moral în care el trăiește.

Considerații teologice

Biserica creştină a avut, încă de la început, o poziţie specială de îndrumătoare şi de transformatoare a societăţii omeneşti. În lucrarea misionară, unul dintre mijloacele ce aveau un rol esenţial era ajutorarea săracilor. Aceasta a existat, cu siguranţă, în toate timpurile, chiar înainte de creştinism, fiind impusă de anumite lucruri esenţiale şi din îndemnul sentimentului firesc al milei pentru cei aflaţi în suferinţă şi mai ales impusă de instinctul de conservare al grupărilor sociale. Dacă înainte de creştinism nu era o organizare sistematică, asistenţă socială fiind lăsată la voia întâmplării, în creştinism însă, ea a fost cu totul îmbrăţişată de Biserică şi ridicată la cea mai înaltă preocupare socială. Biserica a creat şi organizat toate aşezămintele de ocrotire socială existente.

Opera de asistenţă socială a fost întemeiată pe principiul iubirii creştine, fiind expusă în cele mai frumoase cuvinte despre milostenie, în predica Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli. Astfel, prin fiecare membru şi prin întrega sa comunitate, Biserica este convinsă că poate contribui mult la umanizarea persoanei umane şi a istoriei ei şi face acestea prin datoria ei fundamentală, prin misiune. Sfinții Părinți ne-au lăsat conceptul şi exemplul „filosofiei practice”, adică a doctrinei îmbinate perfect cu fapta bună creatoare, ziditoare şi elocventă prin ea însăşi.

În funcţie de împrejurări, Biserica poate şi trebuie să facă opere de caritate destinate slujirii tuturor. Pe lângă acestea, recunoscând tot ce e bun în viaţa socială de azi, mai ales evoluţia spre unitate, ea întreţine procesul unei sănătoase socializări şi solidarizări pe plan uman şi economic. Ea nefiind indiferentă faţă de valorile şi instituţiile vieţii sociale, misiunea Bisericii are şi exigenţe date de contextul cultural şi social în care Biserica îşi desfăşoară activitatea.

Mihai Parfeni

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ