Arhiepiscopul Ioan Robu: În fiecare om o sămânță crește spre Dumnezeu

0
92

maxresdefaultArhiepiscopul mitropolit Ioan Robu, care a aniversat recent 30 de ani de la consacrarea episcopală, consideră că în fiecare om o sămânță crește spre Dumnezeu, iar adevărul îți dă libertatea și în cuvânt, și în faptă, ca o lumină care se reflectă în toate. Într-un interviu, pentru Agerpres, înaltul ierarh își amintește cu nostalgie de Papa Ioan Paul al II-lea, pe care l-a simțit ca pe un părinte sau ca pe un frate foarte apropiat, și vorbește cu căldură despre credincioșii simpli, aflați “departe de București, în satul care n-are nici lumină”, care îi par “mai liberi în legătura lor cu Dumnezeu”.

Agerpres: Aniversați 30 de ani de episcopat. Ce înseamnă acest eveniment pentru dumneavoastră și pentru România, privind retrospectiv? 

Ioan Robu: Dacă mă uit în urmă, primul lucru pe care-l am de spus este că anii aceștia au trecut foarte repede. Parc-ar fi fost ieri ziua în care delegația de la Roma, venită în România, m-a anunțat că Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea are intenția să mă consacre episcop pentru Arhidieceza de București. Anii au trecut foarte repede și zi după zi, an după an, iată, stau în fața acestei aniversări de 30 de ani pe care o definesc ca pe o viață deja întreagă. Dar sper ca Domnul să-mi mai dea alți ani ca să adaug la aceștia alte activități, alte zile, alte experiențe.

Cum ați resimțit atunci importanța evenimentului, știut fiind că România era o țară cu un regim ateu? 

Da, într-adevăr, m-a surprins vestea pe care mi-au adus-o cei doi delegați ai Sfântului Părinte, fiindcă în primăvara lui ’84 mi-au spus că, iată, există acest plan, ce spun, dacă sunt de acord sau nu. Am întrebat dacă pot să spun nu și au spus că nu. Atunci am spus că sunt de acord și așa, în 25 octombrie, cred, s-a publicat la Vatican acest lucru — că voi fi consacrat episcop și pe 8 decembrie ’84 am fost la Roma pentru această consacrare. S-a stabilit să merg la Roma pentru că așa au hotărât mai mult autoritățile din România să nu fie pe teritoriul românesc această consacrare, să nu aducă lume prea multă din afară. Și așa, să spunem, mai pe ascuns parcă, s-a hotărât să fie la Roma. Consacrarea a avut loc în Capela Paulină, în Palatul Apostolic, la care au asistat câțiva preoți din România — a fost și tatăl meu prezent — și alte cunoștințe pe care le aveam de la Roma unde studiasem.

Ca să revin la întrebare, într-adevăr m-a surprins atunci și cu atât mai mult că nici nu mă gândeam, date fiind condițiile din timpul comunismului, că s-ar putea întâmpla așa ceva. Oricum, s-a întâmplat și, în timpurile acelea, Biserica intrând de câțiva ani buni în dialog cu autoritățile din România au voit să fie la București un episcop catolic.

A fost greu, a fost ușor, după aceea? 

Nu a fost simplu, pentru că din chiar primul pas pe care l-am avut cu autoritățile, atunci era Departamentul Cultelor, îmi amintesc, când am intrat acolo însoțit de episcopul de Iași, președintele a întrebat: ”Cine este acest Robu? Ce caută la București de la Iași?”. Pentru că eram profesor la Iași. Oricum, treptat, m-am obișnuit și eu cu ei, și ei cu mine. Erau ani mai dificili în sensul că nu se putea lua contact ușor cu Roma și era esențial acest lucru. Simțeam din plin izolarea la care erau supuse Biserica și țara ca atare. Da, au fost și greutăți, au fost și bucurii… Până la urmă ne-am obișnuit așa cum s-a obișnuit toată lumea. Și noi aveam impresia că regimul acesta va dura veșnic, dar știm că, după aceea, ’89 ne-a dovedit contrariul.

În cariera dvs. de păstor al turmei romano-catolice la București și nu numai, ați avut, desigur, și unele momente de împlinire ca și altele mai puțin fericite. Ne puteți dezvălui câteva dintre ele? 

Ioan Robu: Întrebarea asta am mai avut-o de multe ori și de la unii și de la alții și, știți, vă spun drept, am ocolit-o cumva și am spus că niciodată nu am făcut o ierarhie a celor bune și a celor rele în viața mea, să văd un pisc, un vârf al Răului și unul al Bucuriei și atunci spuneam, ca și acum: Cred că ceea ce am dus mai greu în viața mea au fost limitele mele, greșelile mele, păcatele mele, cu gândul, cuvântul, fapta și omisiunea, cum spunem la fiecare Sfântă Liturghie. Și bucuria mare pe care am avut-o încontinuu a fost aceea că am avut întotdeauna conștiința că Dumnezeu mă ocrotește și, uneori, mă răsfață.

Aveți ca motto al arhipăstoririi voastre cuvintele Mântuitorului: “Adevărul vă va face liberi!”. Au răspuns oamenii apelului, îndemnului dvs.? 

 Am ales aceste cuvinte cu gândul clar, pe care mi-l formulasem încă înainte, și din meditarea acestor cuvinte din Sfântul Ioan (n.r. Evanghelia după Ioan), dar și din observarea lucrurilor cum merg. Pentru că fără Adevăr nu merge Lumina și adevărul îți dă libertatea și în cuvânt și în faptă și cred că acum, de data aceasta, dacă am face o ierarhizare a tuturor lucrurilor pe care le cunoaștem în viață, cred că adevărul stă la vârf, ca o lumină care se reflectă în toate.

Monseniore, ați fost și cadru didactic. Veneau tinerii spre Biserică, spre cariera de preot în acei ani — 1977-1984? Astăzi, care este situația învățământului romano-catolic românesc? 

Am fost la Iași, ca profesor privilegiat, într-un cadru destul de închis, separat de restul lumii, cadrul acesta era Seminarul diecezan de Iași, unde erau pregătiți viitorii preoți, atât pentru dieceza de Iași, cât și cea de București. Cei care erau acolo erau tineri crescuți în familiile noastre catolice și îndreptați spre ideea apostolatului în mijlocul creștinilor din satele sau din comunitățile noastre catolice. Așa încât pot spune că, da, într-adevăr, exista un zel adevărat în mijlocul tinerilor, de a fi aproape de oamenii pe care îi cunoșteau sau aveau să-i cunoască, de a fi aproape prin slujirea lor tipic preoțească.

Astăzi? 

Dacă mă gândesc și la alți tineri din vremea respectivă și având în vedere comunitățile noastre relativ mici din sate sau din orașe trebuie să observ încă o dată că aceste comunități, prin numărul mic, erau foarte dinamice și pline de viață, de viață de credință catolică. Și cred că erau și rămân, în continuare, puncte de referință pentru toți cei care se gândesc să meargă pe calea sfintei preoții. Dacă am în vedere tinerii care nu se gândesc să meargă spre preoție, dar se pregătesc pentru orice altă profesiune în lume și sunt catolici, da, cred că ei stau destul de aproape de Biserică. Sigur, cu mici excepții, ei urmează calea credinței primite și practică această credință. Influențele noi, ale secularismului sunt simțite de toate comunitățile noastre, ca toată lumea din țară și din Europa, dar există în toate comunitățile, pot spune, un nucleu bun, puternic, care duce mai departe drumul acesta, calea credinței. Și din nucleul acesta fac parte nu numai cei în vârstă, dar și cei tineri. Și e o mângâiere și pentru mine, ca și pentru preoți să observăm că, totuși, în ciuda tuturor încercărilor, a tentațiilor, există aceste nuclee în toate comunitățile noastre care ne dau speranța că vom merge în continuare pe drumul cel bun.

În această lume secularizată pe care o trăim, ce loc ocupă credința, Biserica, în viața societății? 

Chiar dacă, aparent, ar fi lăsate la o parte credința și practica religioasă, cred că trebuie să ne obișnuim cu acest mod nou de a fi și să nu punem în față întotdeauna nemulțumirea noastră că s-au schimbat lucrurile și modul de a trăi și să observăm și alte aspecte. Eu cred că credința este la fel de prețuită în familiile noastre, chiar dacă practica s-a modificat, a scăzut. Ea este acolo. Și la părinți și la copii. A suferit unele modificări, adevărat, dar ea este acolo. Și cred că lucrul acesta e valabil nu numai pentru noi, pentru cei din comunitățile din țara noastră, ci pretutindeni. Poate exista sau nu o explicație a scăderii practicii religioase, dar partea cealaltă cred că este sigură. Există o prețuire a credinței, o practică puțin dusă în sectorul particular, individual și mai puțin colectiv prin participarea la slujbele din biserică. Dar ea există acolo. Acesta nu cred că e un ideal, ca să vezi biserica goală de lume și să te gândești că lasă că ei celebrează acasă. Dimensiunea aceasta de trăire colectivă a credinței este necesară nu numai pentru o mărturisire în comun a credinței primite, dar și pentru educarea viitoarelor generații. Să vadă că în credință, ca și în celelalte sectoare ale vieții, se crește mai bine împreună, nu individual.

Ați cunoscut în viața dvs. mai mulți suverani pontifi. Care v-a rămas, să spunem așa, mai “aproape de inimă”? 

Mai aproape de inimă și mai legat de mine rămâne Ioan Paul al II-lea, care m-a și ales ca să fiu episcop, pe care l-am întâlnit de foarte multe ori la Roma, o dată și aici, când a fost, în 1999, în vizită în România. El, da, rămâne pentru mine cel mai apropiat. Fără să spun că ceilalți nu sunt apropiați. L-am cunoscut și pe Papa Paul al VI-lea, când eram la studii. Era alt papă, alt gen. Și pe ceilalți, Benedict al XVI-lea și actualul Papă, Francisc. I-am întâlnit pe toți, dar întâlnirea cu Ioan Paul al II-lea a fost diferită și prin frecvența cu care ne-am întâlnit, dar și prin modul lui special de a te face să-l simți foarte aproape ascultându-te și simțindu-l ca pe un părinte sau ca pe un frate foarte apropiat. Senzația aceasta am avut-o doar cu el, deși cu ceilalți, spun, am fost la fel de apropiat, dar, cumva, în altă poziție. Și cu Benedict al XVI-lea și cu actualul Papă, pe care l-am întâlnit de câteva ori.

Papa rămâne Papa pentru un preot catolic și pentru un episcop și pentru credincioșii catolici. Sigur că fiecare are modul său de a fi și slavă Domnului că suntem diferiți pentru că fiecare aduce ceea ce este propriu lui, ceea ce îl caracterizează mai mult. Pe actualul Papă îl apreciez și îl iubesc foarte mult pentru modul său carismatic de a se prezenta, de a vorbi, de a predica lumii totdeauna despre Credință. Și îl văd ca pe un om purtat, într-adevăr, de Credință și de idealul de a-l face cunoscut pe Dumnezeu tuturor.

Pentru că a venit vorba de Papa Francisc. La sfârșitul lunii trecute, actualul Suveran Pontif a lansat un apel ferm pentru unitatea Bisericilor Catolică și Ortodoxă. Cum apreciați inițiativa Sfântului Părinte? Care este stadiul discuțiilor dintre cele două Biserici Surori în România? 

Acum trebuie să spun că și ceilalți papi au făcut asemenea apeluri că stă în idealul Bisericii și o simte ca pe o datorie Biserica Catolică să continue calea ecumenismului care caută unitatea. Pe această linie se înscrie și apelul actualului Suveran Pontif de a merge cu pași mai fermi și mai siguri spre unitatea vizibilă a Bisericii. Spun unitatea vizibilă pentru că în multe lucruri suntem împreună. De exemplu, noi, catolicii, cu ortodocșii avem sacramentele pe care le recunoaștem. Sunt valabile și în Biserica Catolică și în cea Ortodoxă. Este o unitate acolo între noi. Nu este vizibilă, noi nu concelebrăm Sfânta Liturghie împreună, încă, dar ne rugăm în sensul acesta și cerem lui Dumnezeu harul unității.

Sigur că nu este simplu acest drum. Contactele uneori sunt mai ușoare, discuțiile mai senine. Alteori sunt, ca vremea, schimbătoare. Nu numai schimbătoare, dar contactele pot fi mai reci sau mai rare, cum se-ntâmplă și acum. Sunt dificultăți pe care le au unele Biserici Ortodoxe în dialogul cu Roma, adică cu Biserica Catolică. Nu e prima dată când sunt asemenea dificultăți scoase la suprafață. Dar eu cred că eforturile vor continua și din partea catolicilor și din partea ortodocșilor, ca să ne apropiem spre idealul acesta ca să fim împreună. E vorba despre forța mărturiei comune. Acum fiecare, să spunem, strigăm din strane diferite, dar un strigăt comun, o mărturie comună a credinței tuturor Bisericilor ar fi altceva în mijlocul lumii acesteia secularizate. Sigur că dialogul pe care îl avem noi cu Biserica Ortodoxă sau cu Bisericile Ortodoxe este unul oficial. Pe de altă parte, apoi, este dialogul acesta simplu pe care-l duc credincioșii. Nu noi, clerul, ci credincioșii, care știu să se respecte în toate, să se ajute, să privească nu la diferențe, ci la ceea ce avem împreună. Și cred că acest dialog există în țara noastră, slavă Domnului. Și sperăm ca și celălalt dialog care privește ierarhia sau clerul să aibă mai multă seninătate într-însul.

Revenind, încet-încet, la realitate, vă rog să ne spuneți care este, la acest moment, situația Cathedral Plaza? 

Și aici trebuie să spun că mă întorc tot la rugăciune și mă rog lui Dumnezeu ca primarul (n.r. primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu) să aibă odată curaj să înceapă să demoleze turnul acesta de lângă catedrală. Fiindcă există o decizie care spune foarte clar: clădirea nu este legală și trebuie demolată. Și să se revină la situația care era înainte de parc public lângă catedrală. Dar primarul se ascunde după două fraze simple. El spune că nu are bani și că ar fi prea periculos pentru catedrală să dărâme. Or, noi avem un studiu făcut de o societate germană care spune că nu e niciun pericol dacă se iau măsurile care trebuie să se ia și costurile nu sunt așa de mari cum spune domnul primar, ci sunt mult mai mici. Sper ca odată să se ajungă la o respectare a legii în țară și să fie respectate hotărârile judecătorești. Căci, altfel, nu va fi nimic clar, nimic bine orânduit în țară. E un necaz pentru noi. Mă întrebați mai înainte, și eu am fugit de răspuns precis, care ar fi fost lucrurile neplăcute. Ei bine, unul dintre acestea e cazul cu clădirea de lângă, care, mai ales în situația unui cutremur, devine o amenințare serioasă pentru catedrală. Și nu numai pentru catedrală, ci și pentru celelalte clădiri din jur. Sperăm deci ca primarul să aibă odată curajul acesta să respecte legea.

Dacă ar fi să adresați un cuvânt, în preajma sărbătorilor, unui ateu, ce i-ați spune, monseniore? Dar unui credincios practicant? 

Vreau să vă spun un lucru foarte clar. Înainte de ’89, nu știu dacă greșeam sau nu, dar pe unii îi consideram atei. Nu convinși numaidecât, dar spuneau lucrul acesta, că nu cred în Dumnezeu. De sărbători însă îmi spuneau ‘Sărbători Fericite!’ Eu cred că era o formulă pe care o foloseau fără o cunoaștere deplină a ceea ce exprimă sau poate știau. Poate se ascundeau și ei sub cuvintele de propagandă. Astăzi am convingerea că atunci erau foarte puțini atei la noi. Nu știu dacă existau. Toți se ascundeau sub dorința aceasta de a ‘sta bine’, de a se lăsa ajutați de propaganda comunistă și atât. Erau oameni care cred că acasă se rugau. Astăzi cred la fel că nu există decât oameni care vântură, ca și cum ar fi o realizare deosebită, ateismul lor. Îl vântură, dar nu cred într-o sinceritate totală a lor. Pentru că această necesitate de a avea un dialog cu Dumnezeu este pusă în noi toți. E sădită în ființa umană această căutare, această aplecare spre absolut, spre Absolutul cu majusculă, spre Dumnezeu. Sunt mulți cei care cred, revin la ce spuneam, chiar dacă nu practică în viața lor ceea ce spunem noi ‘a fi creștin practicant’ . Asta înseamnă să mergi la biserică, să te vadă lumea ca atare, poate și să o spui, uneori, că tu ești credincios. Ateii sunt foarte puțini. Majoritatea, slavă Domnului, au o legătură cu Dumnezeu. Simplă, neformată prin școală teologică sau prin lecturi deosebite. Dar e acolo, în fiecare om, o sămânță care crește spre Dumnezeu.

Este o întrebare pe care vă așteptați să v-o adresez și pe care am omis-o? Care? 

O… Poate ar fi multe… Mă gândeam, de exemplu, la situația în care se află omul departe de București, în satul care n-are nici lumină. O întrebare: De ce omul acela este mai credincios decât cel din Capitală? De ce este mai practicant? Știți de ce pun întrebarea asta? Pentru că nu știu să vă răspund nici eu. (râde — n.r.) Dar e așa. Așa stau lucrurile. Nu, este multă lume credincioasă și în Capitală, în orașe, unde cât de cât (n.r oamenii) au un confort, dar cel care stă dincolo, în suferința lui și în lipsurile lui, pare mai liber în legătura cu Dumnezeu. Iată, tot cuvântul libertate e cel care deschide drumul spre Dumnezeu. O libertate bine înțeleasă, o libertate în care știi să alegi ce e adevărată valoare și să nu te iei după valorile false, care se lasă spoite, dar nu au nimic dedesubt. Iată, această întrebare v-aș fi pus-o.

Ana Grama

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ