Apostolul Andrei şi regii dacilor

0
185

andrei“Trece-mă şi Dunărea, ca să afle Dacia, că s-a născut Mesia”
Într-una din legendele dobrogene despre Sfântul Andrei sunt pomeniţi regii daci, sub conducerea cărora s-a petrecut marele eveniment al venirii Apostolului în Dacia. Nici un istoric nu a luat vreodată în serios aceste informaţii, de o importanţă uriaşă: le-a fost greu să creadă că omul de rând a putut memora şi transmite faptele, timp de două mii de ani, din generaţie în generaţie
Dregătorul Dură şi prinţul Cutusone “cel Viteaz”
În anii ’20, un avocat pe nume Ion (Jean) Dinu strângea legende despre Sfântul Andrei, în satul Ion Corvin, în apropierea căruia se afla peştera în care se spune că a poposit apostolul. Una dintre aceste legende este cu totul uluitoare, căci oferă informaţii istorice de cea mai mare importanţă. Am aflat-o citind cartea lui Dumitru Manolache, “Andrei, Apostolul Lupilor”: “Ci s-a oprit maritu Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dura – spune povestea – unde este acum satul Ion Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de odihnă sfântului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii cari au fost cu el, în călătorie de propoveduire. Mulţimea de trudnici şi de daci şi geţi şi alani şi greci şi romani, de pe tot plaiul au alergat la Sfântul Apostol, iar Andreiu îi învaţa şi îi boteza în apele celor nouă izvoare sfinţitoare şi tămăduitoare, pe lângă schitul său sfânt, care izvoare se mai văd şi până acum, oglindind sfinţitul schit şi dând tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor”.
Cine erau aceşti “dregători”, Dură şi Cutusone, şi care erau “plaiurile” lor? Ştim din mai multe surse străvechi ca Apostolul Andrei primise spre evanghelizare, prin tragere la sorţi, Sciţia, Tracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, ba mai precis, “Gotia” şi regiunile de răsărit ale Daciei Carpatice, până dincolo de Nistru. Deci ajunsese, fără îndoială, în ţinuturile dacilor. Aici existau numeroase nuclee de preoţi ai vechiului cult zamolxian, religie care avea multe în comun cu noua credinţă creştină. Trecuse un veac de la vremurile de glorie ale marelui rege Burebista şi începea să se simtă ameninţarea teribilă a Imperiului Roman. Cum Apostolul Andrei a murit în anul 60, vremea în care acesta a ajuns pe pământul dacic trebuie să fi fost cu câţiva ani mai înainte. Nu cu mulţi, spun cercetătorii. Dar nici un autor antic, nici un izvor cunoscut nu ne spune cine era pe tronul Sarmisegetuzei în acel moment. Ştim numai de la un istoric grec că, mai târziu, în preajma anului 87, bătrânul rege Duras îi va ceda tronul tânărului Decebal, mult mai energic şi mai priceput în faţă ameninţării romane. Este oare vorba despre acelaşi Dură, pomenit de legenda dobrogeana? Fără nici o îndoială. Dar atunci trebuie să admitem că Duras era, într-adevăr, foarte bătrân, devreme ce tot el era rege şi în vremea apostolatului Sfântului Andrei, adică cu 27 de ani mai înainte. Desigur, mulţi vor zice că nu trebuie să dăm crezare unei simple legende, că dacă izvoarele istorice spun că regele Duras era foarte bătrân, nu înseamnă că a şi domnit mult, ci putea să urce pe tron la bătrâneţe. Vor mai spune unii că nu e posibil ca numele unui rege dac să fi fost păstrat, timp de două mii de ani, în memoria colectivă şi transmis prin tradiţie. Ba e posibil!
Nu ştim dacă Andrei a ajuns până la Sarmisegetuza. Ţinutul cel mai accesibil şi direct vizat era cel al Daciei Mici, adică Dobrogea. Oricum, evenimentul venirii Apostolului Andrei trebuie să fi avut ecouri de puternică amploare în conştiinţa dacilor din toate ţinuturile, de la mare până la munte. Deci, n-ar trebui să ne mire că numele regelui Duras a rămas în tradiţia populară ca fiind “dregătorul” în vremea căruia Apostolul Andrei a ajuns în Dacia.
Ar trebui să ne resemnăm cu gândul că nu avem nici o altă informaţie despre acest înţelept rege Duras, cu o domnie atât de lungă, în vremea căruia dacii au primit Vestea cea Bună. Şi totuşi, în mod fericit, o informaţie ignorată de istoricii “oficiali” vine să confirme că Duras a putut fi contemporan cu Sfântul Andrei. Este vorba de textul uneia dintre tăbliţele de plumb de la Sinaia, în care numele regelui Duras apare alături de cel al lui Fonteius Agrippa. Acesta era un guvernator roman al provinciei Moesia, despre care ştim sigur, dintr-un document latinesc, că a murit în anul 69, în timpul unui atac al dacilor în sudul Dunării. Autorul latin care ne povesteşte această întâmplare nu ne spune ce căpetenie a fost în fruntea dacilor, dar textul plăcii de plumb ne spune clar: regele Dura. Aşadar, Dura (poate pronunţat Dură, nume de familie existent încă astăzi) era “dregător” în anul 69, la câţiva ani după moartea apostolului Andrei. Asta înseamnă că putea să fi fost rege, la fel de bine, şi în vremea lui Andrei.
Cutusone poate părea un nume ciudat, la prima vedere. Dar nu este aşa. În Dacia Mică au existat multe generaţii de căpetenii din stirpea Cotizo. Un Cotizo a domnit şi în Banat, spun scrierile latineşti, alţi prinţi cu numele Cotizo întâlnim în Tracia. Cu siguranţă în Dobrogea există, la vremea aceea, un “dregător” cu acest nume, dar dacii din acele locuri ştiau că în munţi mai există un rege mai mare, mai puternic, pe nume Dura. De aceea, i-au pomenit pe amândoi: Dură şi Cutusone. E admirabil faptul ca tradiţia populară a reţinut numele Cutusone, aşa cum probabil îl pronunţau dacii, iar nu Cotizo, cum îl pronunţau grecii şi romanii. Şi în cazul acesta, una din plăcile de la Sinaia ne aduce o confirmare: într-una din cetăţile dacice dobrogene domnea un prinţ pe nume Cutezonio! Era prinţul “cel viteaz”, căci “a cuteza” este un cuvânt străvechi românesc, despre a cărui origine lingviştii nu ne pot spune mare lucru.
Decebal şi Traian la peştera Sfântului Andrei
Apostolul a găsit, în peşteră care astăzi îi poartă numele, o comunitate de preoţi daci. Legendele spun că era o peşteră sfinţită, iar preoţii daci sunt numiţi “sfinţi”. Era firesc ca Andrei să apeleze la preoţi locali care, la rândul lor, să răspândească învăţătura cea nouă în rândul oamenilor. Legenda spune mai departe ca cei doi regi, Dură şi Cutusone, s-au mirat când au aflat că preoţii daci au căzut în genunchi în fata apostolului. Dar nu i-au pedepsit, ci i-au lăsat “să înveţe şi să boteze”. Vremea a trecut, Duras a cedat tronul tânărului Decebal, se apropia pentru daci înfruntarea cu romanii şi sfârşitul istoriei şi al lumii lor. O baladă dobrogeană spune că însuşi Decebal, urmaşul lui Duras, ar fi venit la peştera Sfântului Andrei: “La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine că-mi venea,/ Şi descaleca?/ Venea Decebal,/ Călare pe-un cal,/ Sfinţii că-mi găsea,/ Cu ei că-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-şi făcea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian că venea,/ La slujba şedea,/ Slujba ascultă, / Şi îngenunchea,/ şi nu se-nchina…/ Pe murg călărea,/ Şi calea-şi lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului…”. Decebal era foarte bine informat cu privire la venirea apostolului şi la lucrarea lui în Dacia Mică şi poate şi în alte părţi ale Daciei, aşa încât este chiar de crezut că s-a dus să viziteze acel loc. Memoria populară a reţinut imaginea unui rege distant faţă de nouă religie. Atitudinea lui Decebal este firească, trecuseră doar puţini ani de când apostolul ajunsese pe ţărmul mării, iar regele ţinea încă la vechile tradiţii. Cât despre Traian, cum cetatea sa Tropaeum Traiani, pomenită şi în versuri, era aproape de renumita peşteră, deci nu ar trebui să ne îndoim de spusele baladei.
Au fost vremuri şi oameni care au pus la îndoială prezenta Apostolului Andrei pe pământul nostru. Mai sunt şi astăzi destui sceptici. Dar dacă documentele istorice sunt sărace în privinţa acestui eveniment, în schimb tradiţia populară este formidabil de puternică. Oamenii au imortalizat acest eveniment crucial în cântecele şi poveştile lor, l-au povestit cu sfinţenie şi l-au cântat cu credinţă, timp de două mii de ani, din generaţie în generaţie, până astăzi. Ce ne învaţă aceste legende? Ca în loc să căutăm informaţii despre istoria noastră în cărţile citite şi răscitite din biblioteci, în loc să ne resemnăm cu faptul că s-au pierdut mai toate documentele despre epocile acelea îndepărtate, am face mai bine să întrebăm omul de la sat: el ştie, uneori, mai bine decât orice savant. Istoria este vie, trăieşte prin noi, trebuie doar să o lăsăm să vorbească. Nu au reuşit să afle nici cei mai vajnici cercetători cine era rege al dacilor când a venit Apostolul Andrei la noi. Dacă i-ar fi întrebat pe sătenii din satul Ion Corvin, ar fi aflat. Memoria locală, ca şi memoria unui neam întreg, este teribil de puternică. Ea este o carte uriaşă, plină de informaţii cruciale, dar pe care nimeni nu se mai osteneşte astăzi să o citească. Cât despre prezenţa apostolului nostru, al românilor, nu avem nevoie de alte documente. Trei versuri de colinda despre Sfântul Andrei, din această “carte” minunată a tradiţiei populare, spun aşa: “Trece-mă şi Dunărea,/ Ca să afle Dacia,/ Că s-a născut Mesia”.

Sursa: adevaruldespredaci.ro

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ