Apa vie – Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencii)

0
6

Predică – BARTOLOMEU, mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

Deci a venit [Iisus] la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care lacob i l-a dat lui losif fiul său; şi era acolo fântâna lui lacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, S’a aşe­zat lângă fântână; era ca la al şaselea ceas.

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: „Da-Mi să beau!” Că ucenicii Săi se duseseră în cetate să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: „Cum!, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie sama­rineancă…?” – Pentru că Iudeii nu au amestec cu Samarine-nii -. Iisus i-a răspuns, zicând: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: Dă-Mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apă vie”. Femeia I-a zis: „Doamne, nici găleată nu ai, iar fântâna este adâncă; de unde dar ai apa cea vie? Eşti tu cumva mai mare decât părintele nostru lacob, care ne-a dat această fântână, şi el însuşi a băut din ea, ca şi fiii lui şi turmele lui?” Iisus, răspunzând, i –a zis: „Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta;  dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta în veac că apa pe care i-o voi da Eu se va face întrlusul izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică”. Femeia I-a zis: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin nici să scot”. Iisus i-a zis: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău ţi vino aici”. Femeia I-a răspuns, zicând: „N’am bărbat”. Iisus i-a zis:

Bine-ai zis că nu ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este soţ. Pe aceasta adevărat ai spus-o”.

Femeia I-a zis: „Doamne, văd că Tu eşti profet. Părin­ţii noştri s’au închinat pe muntele acesta, dar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm”. Şi Iisus i-a zis: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ceea ce ştim, pentru că de la Iudei este mântuirea. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca’n duh şi’n adevăr să I se închine”. I-a zis femeia: „Ştim că vine Me­sia Care Se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune”. Iisus i-a zis: „Eu sunt, Cel care-ţi grăieşte”. Şi atunci au venit ucenicii Săi. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Dar nimeni nu I-a zis: „Ce întrebi?”, sau: „Ce vorbeşti cu ea?” Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s’a dus în cetate şi le-a zis oamenilor: „Veniţi să vedeţi un om care mi le-a spus pe toate câte le-am făcut! Nu cumva acesta este Hristosul?” Şi au ieşit din cetate şi veneau spre El. Intre timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „învăţătorule, mănâncă!” Iar El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi”. Ziceau deci ucenicii între ei: „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?…”. Iisus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M’a trimis şi să-I împlinesc lucrarea. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi hol­dele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi adună roadă spre viaţa veşnică, pentru ca împreună să se bucure, şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră. Că întru aceasta se adevereşte cuvântul că altul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v’am trimis să seceraţi unde nu voi v’aţi ostenit; alţii s’au ostenit, şi voi ati intrat în osteneala lor”.

Şi mulţi Samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturisea: „Mi le-a spus pe toate câte le-am făcut”. Deci când au venit la El, Sumarinenii îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pe temeiul cuvântului Său, iar fe­meii îi ziceau: „Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”.(Ioan 4, 5-42)

Această Duminică, a Samarinencei, este una din cele  mai frumoase, pentru că este una din cele mai adânci în ceea ce priveşte învăţătura noastră de credinţă. Episodul pe care ni-l istoriseşte pericopa evanghelică de astăzi este unul din cele mai dramatice, mai frumoase şi mai pline de învăţăminte.

Înainte de a încerca să vă tâlcuiesc o parte din evan­ghelie, pentru că întreaga ei bogăţie n-ar putea fi tâlcuită decât în câteva ceasuri, cred că este de trebuinţă, pentru cel puţin o parte din dumneavoastră, să vă spun câteva lucruri despre Samaria şi samarineni.

Palestina, adică Ţara Sfântă din vremea Mântuitorului Hristos, era alcătuită din trei provincii. La miazănoapte, Ga­lileea, în care – aşa cum vă amintiţi – se afla şi cetatea Naza­ret în care a crescut Mântuitorul. La miazăzi, Iudeea, a cărei capitală era Ierusalimul, provincie în care se află şi orăşelul Betleem, în care S’a născut Mântuitorul. Iar la mijloc, între acestea două, era Samaria.

În vremea Mântuitorului, samarinenii alcătuiau un popor oarecum aparte. La început, Samaria fusese locuită doar de evrei. În anul 722 înainte de Hristos, însă, regele Sargon al Asiriei a cucerit-o, iar majoritatea populaţiei a fost strămutată în Asia. În locul deportaţilor au fost aduse cinci triburi asiatice care, în timp, s’au amestecat cu băştinaşii, din care a rezultat un popor hibrid, un amestec nu doar de sânge, ci şi de credinţă, având o religie care păstra câte ceva din Legea lui Moise, dar şi din păgânismul asiatic. Feno­men nefericit, pentru că hibridarea este cu totul altceva de­cât sinteza. Sinteza poate fi o înmănunchere unitară a unor elemente diferite, care însă se înrudesc şi pot să alcătuiască, în cele din urmă, un tot unitar. Hibridarea, în schimb, este făcută de elemente foarte eterogene şi foarte eterodoxe, aşa încât, până la urmă, devine un fel de amalgam în care nu s’a asimilat nimic coerent.

Samarinenii îşi construiseră şi un templu al lor, pe muntele Garizim, construit în opoziţie cu cel din Ierusalim, al evreilor. Din această pricină, la vremea de care vorbim, între evrei şi între samarineni se instalase o foarte puternică duşmănie. La ură se răspunde cu ură. În special iudeii îi urau de moarte pe samarineni, socotind că sunt rezultatul unor lepădări de credinţă, al unor abjurări, al unor capitu­lări, că sunt urmaşii celor ce şi-au negat obârşia şi puritatea sângelui, la care iudeii ţineau foarte mult. Ura era atât de mare încât iudeii nu vorbeau cu samarinenii, nu angajau nici un fel de discuţie cu ei. Atunci când un iudeu trebuia să meargă din sud în nord, adică în Galileea, sau din Gali­leea în Iudeea, ar fi trebuit să străbată în mod necesar Sa­maria. Ei bine, ei preferau să ocolească Samaria, să înfrunte pustiul, cu toate lipsurile, cu setea şi cu fiarele lui, decât să se întâlnească cumva cu samarinenii în propria lor ţară. Iar dacă graba sau vreo împrejurare cu totul excepţională îl si­leau pe un iudeu, totuşi, să străbată Samaria, la ieşire, adică Ia hotarul celălalt, îşi scutura praful de pe sandale, pentru ca nu cumva să ducă în ţara lui ceva spurcat din pământul samarinenilor.

Iată însă că Mântuitorul Hristos străbate Samaria fără nici un fel de prejudecată. El – Care înfrunta de obicei toate prejudecăţile timpului, spre marea scandalizare a iudeilor de baştină – străbate Samaria şi, ostenit de drum, se aşază lângă fântâna lui lacob. Fântâna aceasta era, de fapt, un puţ săpat în pământ la o foarte mare adâncime. Fântâna, din cauza scumpetei apei, nu avea o ciutură permanentă, la îndemâna oricărui, cum sunt ale noastre, ci fiecare şi-o aducea de acasă. Ea era, de fapt, un burduf atârnat de o fu­nie foarte lungă, cu care scotea apa, turnată apoi în vasul cu care venea la fântână. Uneori apa era dusă chiar în burduf, în spinare, aşa cum se văd şi astăzi unele femei prin deşerturile Africii.

Acesta este contextul şi împrejurarea în care Domnul Iisus, ostenit de drum, îi cere femeii: „Dă-mi să beau!” Ce­rere de neimaginat, de vreme ce iniţiativa porneşte chiar de la un iudeu, care e gata să bea apă de la o samarineancă, fără teama că se spurcă.

Aici aş face o paranteză. Uneori, întâlnim în Sfintele Evanghelii texte în care se foloseşte ceea ce am putea numi metalimbaj, adică un cuvânt sau o expresie care ascunde un alt înţeles decât acela din limbajul comun. Iată unul: La un moment dat, fiind în corabie, Iisus le spune ucenicilor: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor” , în limbajul curent, cuvântul „aluat” este asociat cu frământătura cate trebuie dospită, aşa încât ucenicii înţeleg că vorbele învă ţătorului ascund o mustrare pentru faptul că ei, plecând de pe ţărm, uitaseră să ia pâine. În realitate, însă, Iisus vorbea de aluatul care, intrat în compoziţia frământăturii, o acreşte că ea gândeşte tot în planul comun, pragmatic, fără nici o tangenţă cu metalimbajul; trimiterea la „viaţa veşnică” nu-i spune nimic.

Iisus schimbă subiectul şi-i cere să revină, însoţită de bărbatul ei, la care ea răspunde că nu are bărbat. Replica e promptă: „Bine-ai zis că nu ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, iar acesta pe care-l ai acum nu-ţi este soţ?’. Şi aici, trebuie să intuim metalimbajul, cifra cinci fiind o trimitere la cele cinci triburi asiatice cu care regele asirian coloniza­se Samaria. Dar, în ordinea comună a limbajului, cifra cade exact pe adevărul stării civile a femeii. Uimită că străinul îi cunoaşte atât de bine viaţa personală, ea vede în el un profet, poate chiar pe Mesia, şi aleargă în cetate să spună în gura mare ce a descoperit. De aici, contactul direct al lui Iisus cu locuitorii cetăţii şi convertirea lor la Evanghelie.

Dragii mei, a fost şi o altă împrejurare în care Mân­tuitorul S’a definit pe Sine ca izvor de apă vie. Era Sărbă­toarea Corturilor, un praznic anual care dura şapte zile şi care punea un accent deosebit pe apă şi lumină. În ultima zi a acestei Sărbători, Iisus a strigat cu glas mare, în auzul tuturor: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! Cel ce crede în Mine – precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din inima lui” Iar Sfântul Evanghelist Ioan, care-I citează cuvintele, adaugă explicaţia: „Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe care aveau să-l primească acei ce cred într-Însul”. Acest scurt comentar al Evanghelistului ne descoperă, de fapt, metalimbajul care se ascunde în spa­tele unei rostiri comune. în realitate, Iisus este prin excelenţă izvorul vieţii şi Viaţa însăşi, dar şi cei ce intră în comuniune cu El pot deveni, prin Duhul Sfânt, nu numai receptori şi depozitari, dar şi distribuitori de apă vie, ca o reţea racor­dată la sursă.

Ecoul imnografic al acestei chemări se află în tropa­rul ce se cântă la Înjumătăţirea Praznicului Penticostarului, adică la jumătatea perioadei dintre Paşti şi Rusalii. Cântarea sună aşa: Jnjumătăţindu-se Praznicul, sufletul meu cel însetat adapă-l cu apele dreptei credinţe. Că tuturor, Mântuitorule, ai strigat: Cel însetat să vină la Mine şi să bea! Izvorule al vieţii noastre, Hristoase Dumnezeule, mărire Ţie”.

Reţineţi însă corect expresia Mântuitorului, că această apă, odată pătrunsă în om, nu rămâne o existenţă statică, ci se preface în izvor de apă săltătoare (adică sprintenă ca un pârâu de munte). O apă care nu numai că este izvor, dar care, odată băută şi asimilată, la rândul ei se preface ea în­săşi în izvor şi poate fi distribuită mai departe de cel care a primit-o. Numele de „apă vie” şi-l merită prin aceea că veşnic se împrospătează şi veşnic se înnoieşte şi niciodată nu-i încetează curgerea. Acesta este Duhul Sfânt, Cel care „pe toate le plineşte”, adică pe toate le reîntregeşte printr’un continuu proces de înnoire.

De obicei, când vorbim de profunzimile duhovni­ceşti ni le reprezentăm pe verticală, adică între polii sus-jos. Există însă şi o dimensiune orizontală a profunzimii, iar pe aceasta ne-o oferă istoria. O expresie curentă este aceea că un eveniment sau un personaj este astăzi puţin cunoscut pentru că el este cufundat în „negura istoriei”, că mărturii­le despre el sunt puţine şi neclare. Ele însă se clarifică prin studiile savanţilor, şi aşa se face, de exemplu, că o culturi străveche se descifrează prin cuneiformele sumeriene (3000 de ani înainte de Hristos) sau prin hieroglifele egiptene care le-au urmat. Cu cât un document este mai vechi, cu atât este mai autentic şi mai relevant. Acesta este un principiu de aur al filologiei biblice. Ediţiile critice ale Vechiului şi Noului Testament se întemeiază pe cele mai vechi manuscrise, acestea fiind opere ale unor oameni de bună credinţă, nealterate de intervenţii tendenţioase.

Tot astfel, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au considerat că dogmele se cer formulate pe baza celor mai vechi mărturii creştine, începând cu Evangheliştii, continuând cu Aposto­lii şi urmaşii acestora, Părinţii Apostolici. Totul, pe îndele­te, fără grabă, cu pricepere, răbdare şi simţ de răspundere. Alcătuirea tezaurului dogmatic pe care noi îl avem astăzi a durat nu mai puţin de patru secole şi jumătate, adică între primul şi cel de al şaptelea Sinod Ecumenic. Numai formu­larea Crezului a durat cincizeci şi şase de ani. Acum vă rog să înţelegeţi de ce noi, ortodocşii, numiţi uneori în derâde­re „tradiţionalişti”, „ultraconservatori”, „fundamentalişti”, stăm şi stăruim în credinţa noastră; ea este credinţa izvoa­relor care purced din Duhul Sfânt şi se revarsă, cu îmbelşugare, în fiecare din noi. Da, suntem tradiţionalişti, fără să refuzăm înnoirea, pentru că ne trăim credinţa într’o tradiţie care se înnoieşte din propria ei substanţă. Cât despre aşa-zisul „fundamentalism” (desigur, departe de acela al unor facţiuni islamice intolerante şi agresive), suntem pe urmele Domnului Iisus Hristos, care a spus-o clar: „Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; dar cel ce nu va crede, se va osândi”. Desigur, osânda nu poate fi alta decât a trăi în afara lui Hristos. Şi, vai!, e de-ajuns.

În acelaşi timp, Sfinţii Părinţi ştiau că o fântână săpată în pământ la mare adâncime, cum era aceea a lui lacob, se cere căptuşită cu un puternic strat de pietre tencuite, un zid care să nu permită infiltrarea viiturilor, adică a apelor de suprafaţă care poartă în ele impurităţile straturilor superfi­ciale. În acest sens, ei au elaborat Sfintele Canoane, meuile să prevină contaminarea adevăratei credinţe cu reziduuri le viiturilor ideologice sau morale, de oriunde ar veni ele, ca puncte de reper, Canoanele sunt străjile de pe metereze, care veghează la pacea cetăţii.

Aşadar, dragii mei, Duhul Sfânt este pânza freatică, apa cea vie care alimentează fântâna din sufletul fiecărui creştin înduhovnicit. Numai că ea nu se află în adâncul pă­mântului, ci în adâncul cerului. Răsturnaţi totul, şi veţi ve­dea că norii şi spaţiul de dincolo de nori, apa de dincolo de ape, este aceea care alimentează setea noastră de profunzi­me, de absolut, de Dumnezeu. Aşa cum există un adânc al genunii, tot aşa există un adânc al înălţimii. Sfântul Pavel ne vorbeşte chiar despre „adâncurile lui Dumnezeu”, la care nimeni nu are acces în afară de Duhul lui Dumnezeu. Oare nu o avem noi pe Maica Domnului, cea prin care ni s’a des­coperit „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. Amintiţi-vă cum îi cântăm noi în Acatistul Bunei Vestiri:

„Bucură-te, adâncime care nu te poţi lesne vedea nici cu ochii îngereşti,

Bucură-te, înălţime întru care cu anevoie se suie gândurile omeneşti”.

O fântână nu e o adevărată fântână dacă nu reflectă cerul de deasupra ei, cu soarele, luna şi astrele lui. Prin ea, pământul devine oglinda îngerilor, sufletul omului devine oglinda lui Dumnezeu. îmi vin în minte câteva versuri ale poetului Lucian Blaga:

„Sapă, frate, sapă, sapă,

Până când vei da de apă”.

Dar îndemnul nu se opreşte aici:

„Sapă, frate, sapă, sapă, Până dai de stele ‘n apă.

Şi tot atât de grăitoare, în acelaşi sens, sunt versurile unui alt mare poet român, Ion Barbu, rostite prin gura lapo­nei Enigel:

„Mă’nchin la soarele ‘nţelept. Că-i sufletul fântână ‘n piept, Şi roata albă mi-e stăpână, Ce zace’n sufletul-fântână”.

Blaga era fiu de preot.

Barbu a frecventat, o vreme, confreria Rugului Aprins, din mănăstirea Antim. Frăţiile voastre aţi poposit, pentru o jumătate de oră, la Fântâna lui lacob. Fie-vă popasul spre îndestularea sufletelor cu apa cea vie, întru sfinţenie şi adevăr!

“Cuvinte de învăţătură – predici”, Bartolomeu Anania. Editura Renaşterea – Cluj Napoca, 2009

#predici, #BartolomeuAnania, #predica, #biserica, #credinta, #bucurie