Antonio Amuza: De la Muzeul Satului la satul-muzeu

0
147

ludovic_bassarab_-_taietorul_de_lemne

Tabloul este unul din ce în ce mai uşor de conturat: trăim într-o epocă a consumului, a vitezei, a nevoii de diferenţiere şi a uitării valorilor tradiţionale, încet, încet, acest mix de caracteristici al vremii de astăzi se cristalizează într-un clişeu faţă de care le va fi mai mare dragul urmaşilor noştri să-l folosească drept exemplu de neputinţă dovedită de generaţia celor pe care o reprezentăm noi. O radiografie succintă a satului, realizată de un apărător al rezistenţei construite în jurul valorilor româneşti.

Nu demult în istorie, în perioada interbelică, în România, la prestigioasa Şcoală de Sociologie de la Bucureşti, Dimitrie Guşti împreună cu o echipă din care au făcut parte, mai mult sau mai puţin direct şi Vasile Pârvan şi Virgil Madgearu, au pus bazele, aş fi tentat să spun, celui mai curajos proiect etnografic care, printre altele, s-a concretizat şi în complexul Muzeu Naţional al Satului.

Satul românesc – metafora rezistenţei

Muzeul Satului a devenit în timp un etalon al bunului-simţ, o capsulă a timpului, menită să conserve valori tradiţionale, umane şi culturale deopotrivă sub acoperişurile de paie ale unor meşteri a căror identitate este din ce în ce mai ameninţată de uniformizare.

Pe de altă parte, această teamă pare una continuă şi neintimidată de graniţe, ce pătează diverse culturi; un „strop de foc purtat de vânt” cum probabil i-ar fi spus Octavian Goga. Mulţi dintre noi ne amintim probabil de malaxorul din videoclipul celor de la Pink Floyd, un mixer al idealurilor şi al visurilor noastre care ne transforma pe toţi în fiinţe lipsite de uman, în indivizi fără sclipiri în ochi. Iată dovada că nu suntem singurii care ne-am temut, dar timpul trece şi uităm să ne solidarizăm, or alţii au reuşit.

În această paradigmă, muzeul de mai devreme îmi pare o baricadă autentică şi autohtonă, un simbol al rezistenţei în faţa unei globalizări menite să fie, cu rol uniformizator, dar şi cu beneficii pe care nu văd de ce le-ara contesta. Ceea ce pare mai greu de explicat, fără să facem apel la emoţii, este degringolada ce ne caracterizează în faţa pierderii identităţii naţionale.

Înţelegem mereu de ce, dar nu şi cu cine. Monografia iniţiată de Guşti şi dusă la îndeplinire de echipa constituită din sociologi, economişti, matematicieni, statisticieni, istorici ş.a. a reprezentat un demers de succes tocmai datorită mozaicului de păreri.

Astăzi, într-un moment mai puţin fericit pentru comunitatea europeană, în prag de Brexit, cuvintele unitate în diversitate par a fi scrise într-o bucată de calcar lovită intens de valurile fricilor. Dar emoţia este cu atât mai mare cu cât vedem subiectul dezbătut pe toate posturile de ştiri, oamenii pe care îi cunoaştem par afectaţi şi mereu pe gânduri, lumea se solidarizează în jurul ideilor.

Pentru noi, satul românesc a fost mereu metafora rezistentei, în schimb modalitatea în care am înţeles rezistenta a fost deseori toxică – otrăveam fântâni, lăsam în urmă şi băteam în retragere. Da – am supravieţuit, da – am mers mai departe, da – am învăţat să pornim de câte ori era necesar de la zero.

Ar trebui să fim mândri de înaintaşi, dar să fim pregătiţi să înnobilăm demersul de apărare pe care ni l-au oferit ca exemplu românii altor vremuri. Problema startului de la zero constă chiar în valoarea nulă a acelei cifre simbolice – a fost mereu greu să transmitem mai departe valori şi să menţinem aprinsă flacăra identităţii noastre. Şi totuşi nu imposibil.

Dacă privim în jur, astăzi totul este cufundat în tehnologie, în branduri internaţionale şi, paradoxal, în singurătate, deşi toate mediile online sunt menite să ne aducă mai aproape, tot ele reuşesc să creeze bariere comunicaţionale atunci când ne întâlnim faţă-n faţă.

Totuşi, totul poate fi o falsă prejudecată a orăşenilor care aleg să-şi uite valorile îmbrăţişând în schimb utilitatea în detrimentul bucuriei sincere. În drumul meu dinspre Muzeul Satului către satele pe care le consideram muzee, am ajuns să cobor garda în faţa oamenilor, să dau la o parte vălul ce nu-mi permitea să-mi privesc interlocutorul în ochii şi să iau din noi creionul în mână. Astfel am descoperit că românii sunt acolo unde au fugit prima dată, în munţi, la sat, departe de privirile celor care caută mall-urile şi parcările printre betoane.

Aerul tare al iernilor copilăriei mele

Pe Ioana am întâlnit-o într-un astfel de sat, în timp ce încerca să salveze puritatea gândurilor naive, făcând apel la natură. Puterea simplităţii pare, în acest fel, una dintre armele cele mai de preţ ale celor refugiaţi în comunităţile noastre spânzurate pe văile şi dealurile din România. Codrul, râul, ramul par a fi eterne, invocate acum 150 de ani, idolatrizate şi mai înainte şi căutate în continuare astăzi. Când a început să îmi vorbească despre sat a evitat să îmi descrie comunitatea, a început să picteze tabloul folosind culorile anotimpurilor:

„Aerul tare al iernilor copilăriei mele mă înfioară şi acum când mi-l reamintesc. Când priveam albul întinderilor de peste dealuri, mi se părea că ochii mi se limpezesc, se fac mai clari, mai senini, iar fulgii de nea care cădeau mă îmbrăcau în crăiasă şi totul îmi plăcea. Era atât de multă emoţie în acel gând de iarnă, în pregătirea sărbătorilor, era atâta emoţie în glasul meu de copil care chema cu bucurie seninul zăpezii.

Crengile argintate ale pomilor, erau asemenenea castelelor din basmele citite de mine şi mi se părea că natura şi-a schimbat faţa pentru o vreme, într-o reverie de alb şi bucurie. Căci iarna aducea cu sine bucuria, nu împietrirea. Aducea cu sine sărbătoarea ce prevestea o naştere menită să dea alt glas pământului întreg, aducea cu sine bucuria nesfârşitelor jocuri prin zăpadă, aducea cu sine mirosul cozonacilor şi marea aşteptare a cadourilor de sub brad. Toate acestea erau bucurii nepătate, bucurii care nu cereau nimic decât să li se dea curs. Bucurii care în inima unui copil sădeau tresăriri, cât pentru un an întreg”.

Supravieţuitorii satelor de astăzi păstrează în schimb nevoia de alăturare sub umbrele de valori comune – românii nu sunt lupi singuratici, iar Ioana ne povesteşte acest lucru pe mai departe, atentă fiind să nu piardă protecţia naturii, căreia îi este recunoscătoare în numele visurilor şi clipelor trăite şi imaginate de atâtea ori.

Zăpada venea să acopere cu linişte şi alb casele, drumurile, pădurile, oamenii. Venea să dea un suflu nou omenirii. Îmi e dor de acele ierni. Îmi e dor de puterea pe care o are un copil de a vedea frumosul, de curajul unui copil de a-şi exprima visele, îmi e dor de colindele cu care am crescut iubind România şi tot ce este românesc. Fără întrebări şi fără îndoieli. Îmi e dor de iernile geroase, dar atât de imaculate şi senine, încât îmi umpleau mintea de clinchete fără seamăn. Îmi e dor să privesc de la fereastra unei căsuţe, omătul care umple văile, zâmbind în mine şi în afara mea, celei mai plăcute stări de bine. îmi e dor să mă trezesc într-o stare deplină de iarnă, sorbindu-i frumuseţea şi atât.

Am uitat să ne bucurăm

Tabloul Ioanei continuă cu detalii atât de prezente în vieţile noastre, dar absente din gânduri şi pe care toţi cei care am trăit în marile oraşe ale tării le-am căutat fără întrerupere la final de weekend şi le-am găsit de fiecare dată. Mi-am dat seama atunci că am uitat să ne bucurăm de lucrurile banale care se pot împleti atât de frumos într-o sculptură de cuvinte în vorbele celor care nu s-au îndepărti nici fizic, dar nici cu mintea de locurile respective:

Acele ierni îmi descriu cel mai bine copilăria la sat. Satul românesc, cel pe care îl port în gând pentru totdeauna, a însemnat pentru mine bucuria de a fi.

Între casele presărate pe dealuri, pe cărările înguste de munte, am înţeles ce înseamnă sufletul românesc. Este un fel de a fi, de a simţi, de a înţelege, pe care îl poţi cunoaşte numai dacă ai trăit acolo. Numai dacă ai auzit r dimineaţa coasa în iarbă, numai dacă te-au trezit cocoşii cu cântecul lor din somnul dulce, numai dacă pădurile de fagi, mesteceni şi brazi ţi-au fost prietene, numai dacă ai auzit zilnic glasurile ţăranilor, preocupaţi de cele mai simple şi mai fireşti unduiri ale vieţii.

Oameni care nu au căutat niciodată seninul sau împlinirea în altă parte, oameni legaţi de casele şi pământurile lor, printr-un miraj invizibil, dar atât de puternic.

În discuţia cu Ioana am traversat parcă plutind camerele satului-muzeu şi am ajuns într-un final, finalul meu, în mansardă, unde lucrurile devin raţionale şi ameninţarea una reală, dar nu înfricoşătoare: Satul românesc are un fel al lui de a fi, propria structură şi propria putere de refacere. Are în el doruri şi frumuseţi de nestăvilit, poezie şi duritate, cântec şi o legătură strânsă cu natura, cu spiritul ancestral, cu înţelepciunea şi cu simplitatea care face viaţa plină de sens. Apropierea de modernitate îl sugrumă, îl scoate din autenticitate, îi taie din respiraţia desăvârşită. Îl complică într-un fel căruia nu ştie dacă îi poate face faţă, îl transformă în ceea ce el nu este şi nu uşurează traiul oamenilor din el.

Pierderea valorilor, a identităţii naţionale

Ioana nu se teme de pierderea valorilor, a identităţii naţionale, culturale, locale, pentru că tot ceea ce o compune reprezintă de fapt un amalgam de caracteristici care construiesc o identitate recognoscibilă pentru toţi cei crescuţi în spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţi.

Plinătatea vieţii la sat vine tocmai din păstrarea nepătată a ceea ce el a fost menit să fie. Satul acelei ierni, cu atât de multă emoţie în flinta lui, este satul pe care mi-aş dori să îl regăsesc şi peste ani. La fel cum caut în drumurile mele o primăvară a cireşilor înfloriţi, a merilor, a prunilor, a gustului ciupercilor adunate din pădure, semn al bogăţiei pământului şi un răsfăţ al simţurilor.

Satul a supravieţuit şi continuă să ne compună pe fiecare dintre noi. Datoria ce ne rămâne este să dăm la o parte teama de a ne face auziţi şi să comunicăm deschis, sincer, autentic lucrurile în care credem, pentru că ceea ce ne face să fim români există oricum în noi, or dacă nu luptăm împotriva firii noastre, putem să coborâm din munţi şi să încetăm a ne mai otrăvi fântânile şi să începem să construim altele pe lângă cele deja existente.

Antonio Amuza este licenţiat în drept şi cercetător sociolog la Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES. Predă Tehnici proiective de cercetare calitativă la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti.

Sinteza, 30, iulie 2016

LĂSAȚI UN MESAJ