Andrew Nicoll: Relaţia dintre carte şi cititor ar trebui să fie ca un dans

0
90

226730-andrew-nicollAndrew Nicoll, jurnalist al cotidianului The Sun şi autorul volumului “Dacă citeşti asta înseamnă că am murit”, a declarat într-un interviu Mediafax că relaţia dintre carte şi cititor ar trebui să fie “ca un dans”, el lăsând “spaţii albe” în ceea ce scrie, pentru ca oamenii să ia parte la acţiune.

Născut în 1962, în Dundee, Scoţia, Andrew Nicoll scrie articole politice pentru The Sun, a publicat proză scurtă în numeroase reviste, printre care şi New Writing Scotland, iar, în 2008, şi-a făcut debutul editorial cu romanul “A fost odată ca niciodată” (“The Good Mayor”), publicat în România la editura Allfa.

Distins cu premiul Saltire pentru cel mai bun roman de debut al anului şi tradus în peste 20 de limbi străine, “A fost odată ca niciodată” l-a impus pe Andrew Nicoll în lumea literelor şi a fost urmat de alte două romane, “The Love and Death of Caterina” (2011) şi “Dacă citeşti asta înseamnă că am murit” (“If You’re Reading This, I’m Already Dead”, 2012), publicat şi la editura Allfa, în 2013.

Andrew Nicoll s-a întâlnit cu publicul din România la ediţia de anul acesta a Târgului Internaţional Gaudeamus – Carte de învăţătură, care a avut loc în perioada 19 – 23 noiembrie, în Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti.

Andrew Nicoll spune că parcursul său profesional este unul “complet accidental”, acesta fiind silvicultor înainte de a-şi face o carieră în jurnalism. În prezent, el scrie articole politice pentru publicaţia britanică Andrew Nicoll Totodată, Andrew Nicoll este scriitor, două dintre cărţile sale fiind publicate la editura Allfa – “A fost odată ca niciodată” şi “Dacă citeşti asta înseamnă că am murit”.

Într-un interviu acordat Mediafax, scriitorul şi jurnalistul scoţian vorbeşte despre imaginea pe care o are despre România, precizând că aceasta nu prea reprezintă subiectul ştirilor în Scoţia. “Excepţie fac acele ştiri despre românii care vin să ne fure slujbele. Sunt poveşti constante pe care le auzim despre români”, spune Andrew Nicoll.

Prezentăm mai jos interviul acordat de scriitorul şi jurnalistul scoţian Andrew Nicoll agenţiei Mediafax:

Reporter: În cartea “Dacă citeşti asta înseamnă că am murit” aţi scris că adevăratele poveşti încep cu astfel de cuvinte. Cum a început povestea dumneavoastră? Spuneţi-ne mai multe despre parcursul dumneavoastră profesional.

Andrew Nicoll: Am un parcurs profesional asemănător cu un pian care cade de pe un munte: complet accidental. Toată lumea este foarte interesată cum de am început să lucrez ca silvicultor. Acest lucru a durat şapte luni. Am părăsit şcoala, am mers să lucrez în pădure, am descoperit că nu eram menit pentru munca grea, iar mama a găsit un anunţ în People, căutau un băiat care să facă ceai, la o revistă pentru adolescente, am mers la interviu pentru acel job şi nu l-am primit. În schimb, mi s-a propus să lucrez la ziar. Am acceptat şi fac jurnalism la ziar de 35 de ani. În ceea ce priveşte scrierea romanelor, am început când mă apropiam de vârsta de 40 de ani şi era foarte greu pentru mine. Cred că am avut un fel de criză a vârstei de mijloc, mă simţeam mizerabil. Trebuia să găsesc altceva, aveam un sentiment oribil. Am încercat să pictez, dar nu eram foarte bun la pictură şi am început să scriu povestiri şi am avut succes cu ele, au fost publicate în câteva reviste bune, apoi, într-o bună zi, m-am trezit dintr-un vis şi am avut o idee de a scrie o povestire de şase – zece pagini. Am început s-o scriu în trenul cu care merg spre muncă şi, 18 luni mai târziu, aveam un roman.

Reporter: Cum vă vin ideile pentru poveştile dumneavoastră?

Andrew Nicoll: Pentru prima carte a fost ca o vânătoare. M-am trezit din acel vis şi am început să scriu. Oamenii erau în capul meu şi, când scriam în tren, îmi tot spuneau: “Scrie asta! Scrie asta!”. (…) La cea de-a doua carte a fost mult mai greu. Îmi amintesc că am văzut o fotografie în ziarul de duminică, a unui vas eşuat pe o apă limpede Am mers pe vas şi am întâlnit un tip şi scriam o poveste despre el, dar povestea nu mergea. Dar omul era foarte interesant, aşa că l-am întrebat care este povestea lui şi aşa am ajuns să scriu cea de-a doua poveste, “The Love and Death of Caterina”. El era oribil, era un bărbat josnic, egoist şi rău şi am fost fericit să-l scot din capul meu după 18 luni. Apoi a fost “Dacă citeşti asta înseamnă că am murit”. L-am găsit pe Otto Witte pe Wikipedia, unde era notat cum şi-a scris el povestea. Pretindea că a devenit regele Albaniei şi a fost scris un articol într-un ziar despre ce a făcut. Eu nu am vrut să citesc povestea lui, am vrut să scriu propria mea poveste. Aşa că am adăugat câteva personaje istorice din viaţa reală. Nu cred că Mata Hari era în povestea lui, l-am “furat” şi pe Sandy Arbuthnot, care era un personaj al scriitorului scoţian John Buchan. Deci, eu nu prea am idei, sunt un jurnalist, “le fur”. Tocmai ce am terminat de scris cea de-a patra carte, după trei ani în care n-am scris nimic. Cea de-a patra carte a apărut pentru că locuiesc într-un orăşel din Scoţia şi am crescut cu povestea unei case enorme din apropiere zonei unde stau, unde o femeie a fost găsită moartă şi a fost o anchetă a poliţiei, dar cazul nu a fost niciodată elucidat. Am făcut rost de dosarele poliţiei de acum 100 de ani şi le-am citit şi am văzut străzile pe unde am copilărit şi casele pe care le-am recunoscut şi bunicii unor oameni pe care eu îi cunosc. Era o poveste minunată şi trebuia s-o scriu. De asemenea, a fost ca o constrângere: scrisul chiar preia puterea. Nu trebuie să faci mare lucru, după primele 100 de pagini, cartea se scrie singură.

Reporter: Cum s-au schimbat lucrurile pentru dumneavoastră de la publicarea primei cărţi?

Andrew Nicoll: Nu foarte mult. Sunt uimit cât de interesaţi sunt oamenii din întreaga lume, pentru că acasă nimeni nu ştie că sunt în viaţă. Din fericire, editorii care au cumpărat a doua şi a treia carte mi-au dat foarte mulţi bani şi pot plăti cheltuielile casei, pot să îi trimit pe copii la facultăţi, pot să merg în vacanţe frumoase. Totul a fost bine, dar nu s-au vândut cărţile, ceea ce este trist. Din acest motiv, n-am mai scris vreme de trei ani, pentru că practic mi-au distrus cariera.

Reporter: Aveţi un stil natural de a scrie. Editaţi mult?

Andrew Nicoll: Nu. Cred că asta este greşit. Eu scriu în tren. Mă gândesc la ce vreau să scriu şi scriu. Asta fac jurnaliştii de ziar: nu petreci toată ziua scriind şapte variante ale aceluiaşi paragraf. Trebuie să intre în ziar. Deci, mă tem că toate cărţile sunt primul draft.

Reporter: Care au fost cele mai mari provocări cu care v-aţi confruntat în cariera dumneavoastă de scriitor?

Andrew Nicoll: Eu n-am o carieră. Cea mai mare provocare este să fii publicat. Editorii nu sunt prea interesaţi să publice cărţi, să vorbească cu scriitorii. Cu prima carte, am încercat doi ani să găsesc pe cineva care s-o publice şi am decis că doi ani este limita. Să aştept peste cei doi ani era prea mult. Trei zile după termenul limită, cineva a vrut s-o publice. Deci, a fost bine.

Reporter: Totul ţine de noroc?

Andrew Nicoll: Da, este vorba numai de noroc. Totul este despre noroc. Ţine de noroc şi de a avea o editură care să promoveze cartea. Cărţile au fost publicate în peste 30 de ţări şi în peste 20 de limbi. Unele edituri spun: “Asta e o carte bună şi vreau ca lumea s-o citească”. Apoi, oamenii găsesc cartea pentru că li s-a spus de ea. Alte edituri au cartea, dar nu spun nimănui de ea. De ce ai face asta? De ce ai plăti bani să cumperi cartea? Să spui că ai 25 de cărţi în lista ta şi ai vândut două? De ce? Mai bine să ai două cărţi pe listă şi să vinzi mii.

Reporter: Poate se aşteaptă ca autorul să câştige un premiu Nobel înainte să o promoveze.

Andrew Nicoll: Posibil.

Reporter: Ce puteţi să-mi spuneţi despre cariera dumneavoastră ca jurnalist?

Andrew Nicoll: Este, de asemenea, complet accidentală. A fost pentru că nu mi-a plăcut munca de silvicultor şi am căutat ceva unde să nu fac muncă grea. E o poveste lungă, dar am ajuns să scriu articole politice, apoi Scoţia a avut parlament pentru prima dată în 300 de ani, aşa că ziarele, care în mod normal nu erau interesate de politică, au ajuns să scrie mult pe politic, aşa că am ajuns la un ziar mai mare fiind plătit cu mai mulţi bani.

Reporter: Scrieţi articole politice pentru The Sun. Aţi urmărit alegerile prezidenţiale din România?

Andrew Nicoll: Doar pentru că urma să vin aici. Am încercat să aflu cât mai multe despre România doar pentru că ştiam că voi veni aici. Altfel, România nu reprezintă subiect de ştiri la mine acasă. Excepţie fac acele ştiri despre românii care vin să ne fure slujbele. Sunt poveşti constante pe care le auzim despre români.

Reporter:: Aşadar, care este părerea dumneavoastră despre rezultatul alegerilor?

Andrew Nicoll: Am fost impresionat. El (Klaus Iohannis, n.r.), fiind un etnic german, mulţi dintre aceştia întorcându-se în Germania, este în mod evident ataşat de România. Am auzit că au fost oameni în vârstă care n-au vrut să voteze cu el pentru că este german (…). El pare să fie o persoana căreia îi pasă foarte mult de România şi de viitorul ţării, pentru că a rămas aici, în condiţiile în care putea fi în Germania, o ţară cu mai multe posibilităţi, unde ar fi avut mai multe şanse, aşa cum au făcut multe alte familii. Este un lucru bun pentru el, el fiind un tip isteţ care vrea să locuiască aici.

Reporter: Aţi spus că aţi încercat să aflaţi mai multe despre ţara noastră înainte de a veni aici. Ce aţi aflat despre România?

Andrew Nicoll: O să fii surprinsă cât de puţine informaţii sunt despre România în ştiri. Am încercat să aflu mai multe despre istoria ţării, despre Moldova, Valahia, despre cum a devenit o ţară mare. Am fost rugat într-un interviu să numesc un român faimos, iar tot ce ştiu este Vlad Ţepes. Face parte din povestea cu Dracula şi asta este tot ce ştiu. Dar o să aflu mai multe.

Reporter: Să revenim la viaţa dumneavoastră. Aveţi timp să citiţi şi alţi autori?

Andrew Nicoll: Nu prea îmi plac autorii moderni. Sunt supărat pe ei, pentru că nu mai spun poveşti. În Scoţia sunt două genuri: poveştile cu detectivi şi despre dependenţa de droguri. Nu îmi pasă de asta, spune-mi o poveste.

Reporter: Ce ar trebui să aibă o carte pentru a vă impresiona?

Andrew Nicoll: Ar trebui să spună ceva despre a fi om. Asta este arta. Nu ştiu dacă voi aveţi aici, dar la mine acasă avem magazine pline cu vechituri şi vând fotografii cu pisici şi câini care se joacă cu tenişi. Este drăguţ şi este amuzant, dar asta nu este artă. Doar pentru că o ai pe un perete asta nu înseamnă artă. Arta trebuie să spună ceva despre condiţia umană, despre ce înseamnă să fii om. Dacă găteşti o prăjitură, poţi să o faci foarte frumoasă, dar nu este artă. Iar un roman cu detectivi poate fi foarte plăcut pentru că are o poveste bună şi acţiune, dar nu îţi spune foarte mult despre condiţia umană, îţi spune mai mult despre cum îşi fac poliţiştii treaba, cât de mulţi psihopaţi sunt. Este o diferenţă. Cum este o diferenţă între ce scriu eu la ziar, care are un scop bun şi este folositor şi plăcut de oameni, şi ce scriu în romane, care poate nu place oamenilor. (…)

Reporter: Este important pentru dumneavoastă ce cred cititorii despre cărţile pe care le scrieţi?

Andrew Nicoll: Da, este important pentru mine ce cred despre cărţile pe care le scriu. Am spus-o mereu, nu vreau să umplu toate spaţiile goale, eu vreau ca oamenii să ia parte. De exemplu, dacă oamenii merg la un concert, nu pot doar sta şi atât, trebuie să experimenteze muzica, trebuie să aducă ei înşişi ceva muzicii. Aşa cred că trebuie să se întâmple şi la cărţi. Eu nu vreau să spun totul, vreau să las câteva spaţii albe pentru ca cititorii să se întrebe dacă asta s-a întâmplat sau ce înseamnă asta. Nu trebuie să explic totul, ci ei trebuie să fie, să mi se alăture, să se întrebe. Poate că este greşit. Eu am mai spus: relaţia dintre carte şi cititor ar trebui să fie ca un dans. Vreau ca cititorii să danseze cu mine.

Reporter: Credeţi că este important pentru un scriitor să fie online? Dumneavostră comunicaţi astfel cu cititorii?

Andrew Nicoll: Asta este o întrebare dificilă, pentru că eu nu sunt prezent pe Facebook şi se presupune că ar trebui să fiu. Eu vorbesc cu toată lumea, cred că este minunat, dar ar trebui să existe întâlniri. Am fost la universitate şi am vorbit cu oamenii şi asta este cel mai bun lucru. Sunt un om obişnuit, dintr-un oraş foarte mic, iar faptul că am putut vorbi cu românii la Universitatea din Bucureşti a fost minunat. În scurtele noastre vieţi putem vorbi cu alţi oameni, să-i ascultăm, să schimbăm idei, să citeşti o carte şi să zici că nu-ţi place şi să nu fii de acord cu el (cu autorul, n.r). În Scoţia avem Biblioteca Naţională, unde fiecare carte publicată trebuie să ajungă acolo şi poate timp de 500 de ani nimeni nu o să citească cărţile mele, dar există o mică urmă că am existat şi asta este fantastic.

Reporter: Aţi spus că tocmai aţi terminat o carte. Ce planuri aveţi în continuare?

Andrew Nicoll: Nu ştiu, trebuie să găsesc o poveste pe undeva, să o “fur”.

Reporter: Veţi aştepta alţi doi ani până să scrieţi următoarea carte?

Andrew Nicoll: Nu cred, pentru că nu mai sunt supărat. Mi-am schimbat chiar şi profilul de pe Twitter. Scria “fost scriitor” şi acum scrie “scriitor”. Scriitor şi jurnalist.

Ana Grama

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ