Amintirea morţii

0
33

moarte-gandul_la_moarte3Unul din mijloacele cele mai bune de pregătire întru moarte este pomenirea şi cugetarea asupra morţii. E vădit din cuvintele mai sus citate ale Mântuitorului că ea este poruncită de Domnul. Şi Sfânta Scriptură a Vechiului Testament zice: vomeneşte cele de pe urmă ale tale şi nu vei păcătui în veac. Sfinţii monahi prelucrează cu deosebită sârguinţă această parte a nevoinţei înţelegătoare (a minţii). In ei, cugetarea asupra morţii înrourată de har se prefăcea în contemplaţia vie a  tainei morţii iar unei asemenea contemplaţii îi conlucră rugăciunea fierbinte cu lacrimi din belşug şi cu adânci gemete ale inimii. Monahii socoteau periculoasă orice nevoinţă neînsoţită de permanenta amintire a morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu, ca o lucrare ce poate da loc măgulirii de sine.

Preacuviosul Antonie cel Mare, în povăţuirile către ucenicii săi, sfătuieşte cu privire la cugetarea asupra morţii: „Analizând – zice el – nesiguranţa vieţii omeneşti şi imprevizibilitatea sfârşitului, ne înstrăinăm de păcate. Când ne trezim din somn e întru totul îndoielnic de vom apuca seara. Iarăşi când vrem să ne liniştim trupul cu somn, la fel de nesigur este: vom mai vedea oare lumina zilei următoare ? Cugetând la nesiguranţa vieţii şi a naturii noastre în toate privinţele, ajungem să căpătăm cunoştinţa că suntem conduşi de Providenţa lui Dumnezeu. Atunci încetăm să păcătuim şi să ne lăsăm atraşi de supoziţii deşarte şi pieritoare, atunci nu ne mai mâniem pe nimeni, nu ne străduim să ne adunăm comori pământene, dispreţuim tot ce e stricăcios, de frica plecării noastre de aici (ce poate avea loc în fiecare zi) şi prin neîncetata cugetare despre despărţirea sufletului de trup; atunci încetează lucrarea iubirii către genul femeiesc, se stinge flacăra curviei, iertăm unul altuia datoriile, având neîncetat în faţa ochilor sosirea răsplăţii definitive. Cu frica Judecăţii şi a chinurilor se nimicesc înşelătoarele pofte ale cărnii şi totodată ne este cumpănit sufletul când înclină spre cădere”.

Sfântul Isaac Sirianul zicea: „cine e vrednic să se numească înţelept ? Acela care a înţeles cu adevărat ce este capătul acestei vieţi; acela poate pune capăt păcatelor sale”. Primul gând trimis omului de omenia lui Dumnezeu şi care-i îndrumează sufletul întru viaţa veşnică este gândul semănat în inimă cu privire ia moarte. Acestui gând îi urmează în chip firesc dispreţuirea acestei lumi; cu acest gând începe în om fiece mişcare bună care-l povăţuieşte întru viaţă. Puterea lui Dumnezeu conlucrătoare omului, când vrea să ivească în el viaţa, pune în el acest gând Ia temelie, cum am spus. Dacă omul nu-l va stinge cu grijile vieţii şi cu pălăvrăgeală, ci-l va cultiva în tăcere, adâncindu-se în sine şi ocupându-se cu el: atunci el îl va duce pe om la o viziune adâncă, inexprimabilă în cuvinte. Acest gând e urât de satana mai mult ca oricare altul şi el îşi foloseşte toată puterea pentru a-l smulge din om. Dacă i-ar sta în putere el ar da omului împărăţia întregii lumi numai ca prin mijlocul împrăştierii să şteargă acest gând din inima lui; cu plăcere ar face aceasta de ar putea. Perfidul! el ştie că dacă cugetarea asupra morţii se înrădăcinează în om, mintea lui nu mai rămâne în ţara amăgirilor, iar vicleniile drăceşti nu se mai apropie de el. Să nu credeţi că vorbim aici de primul gând care trezeşte în noi, cu amintirea sa, pomenirea morţii; vorbim despre plinătatea lucrului, când omului îi vine în minte neîncetat amintirea şi cugetarea asupra morţii care-l îmbărbătează permanent şi-l aduce la uimire*.

Primul gând e trupesc, starea a doua e viziune duhovnicească şi har minunat. Această viziune e îmbrăcată în gânduri luminoase. Cel care o are nu bagă în seamă lumea şi nu duce grija trupului său.

Când te apropii de patul tău spune-i: nu te vei face oare tu, în această noapte, sicriul meu ? Nu am de unde şti de nu mă va ajunge în noaptea aceasta, în loc de somnul vremelnic, viitorul somn veşnic. Până ai picioare aleargă spre nevoinţă înainte ca ele să-ţi fie legate cu legătura care nu se mai poate dezlega. Cât mai ai mâini răstigneşte-le în rugăciune, până nu va veni moartea. Până ai ochi, umple-i de lacrimi, înainte ca ei să se umple cu lut. La fel ca trandafirul ce se ofileşte de-ndată ce-l atinge vântul, la fel şi tu vei muri de se va clătina în tine vreuna din stihiile ce intră în alcătuirea ta. O, omule! înrădăcinează în inima ta gândul purce-derii tale şi aminteşte-ţi neîncetat: iată! solul ce are să vie după mine a şi atins uşile. De ce stau ? Plecarea e veşnică, fără întoarcere.

„La fel cum pâinea e mai necesară decât orice altă hrană – zice sfântul Ioan Scărarul – tot aşa şi cugetarea la moarte e mai necesară decât toate celelalte lucrări. Pomenirea morţii naşte în monahii cenobitici râvnă spre osteneli şi spre învăţarea neîncetată a împlinirii poruncilor evanghelice, mai ales îndurarea infamiilor cu dulceaţă, iar în cei ce se liniştesc în tăcere naşte lepădarea grijilor, rugăciunea neîncetată şi păzirea minţii. Aceste virtuţi sunt la un loc şi mamă şi fiică amintirii morţii. Amintirea vie a morţii retează prisosul în mâncare; când acest prisos va fi retezat cu smerenie – cu retezarea lui vor fi retezate patimile. Aşa cum, după zicerea Părinţilor, iubirea nu cade (în păcat): aşa şi eu afirm că adevărata pregustare a morţii nu se teme de căderi. Aşa cum unii consideră genunea drept infinită zicând că acest loc nu are fund, tot aşa şi amintirea morţii procură o curăţie şi o nevoinţă ce nu are margini. E cu neputinţă, e cu neputinţă să petrecem cu evlavie ziua de azi dacă nu o vom socoti ultima zi a vieţii noastre. Să ne încredinţăm că amintirea morţii, la fel ca fiecare danie bună este un dar al lui Dumnezeu; pentru că adeseori chiar în faţa sicrielor nu vărsăm lacrimi şi suntem indiferenţi; dimpotrivă adeseori ne înduioşăm şi fără această privelişte”.

Marele Varsanufie susţine că omul care îşi retează voinţa în toate şi care are inimă smerită şi moartea mereu sub ochi, poate să se mântuie cu harul lui Dumnezeu şi, unde s-ar găsi, frica nu-l va lua în oblăduire: un asemenea om uitând cele din urmă tinde la cele dinainte„Să-ţi întărească gândul – scrie acest preacuvios Părinte unui frate – amintirea venirii morţii, al cărei ceas nu e cunoscut de nici unul dintre oameni. Să ne străduim să facem binele mai înainte încă de a ieşi din această viaţă. Nu ştim în ce zi vom fi chemaţi: să nu ne trezim nepregătiţi şi să nu rămânem în afara cămării de nuntă, laolaltă cu cele cinci fecioare nebune care şi-au luat făcliile dar nu şi-au luat ulei în ulcioarele lor”. Altui frate Preacuviosul îi scrie: „înţelege că timpul nu întârzie şi, când va sosi ora, vestitorul morţii e de neînduplecat. Cine i s-a rugat şi a fost auzit ? El este robul adevărat al Stăpânului adevărat care împlineşte întocmai poruncile Lui. Să ne temem de înfricoşata zi şi oră în care nu ne va putea apăra nici fratele nici ruda nici mai marii, nici puterea, nici bogăţia, nici slava: ci va fi numai omul şi fapta lui”. „Bine este ca omul să ţină minte moartea ca să se deprindă cu cunoştinţa că e muritor; muritor – nu veşnic; neveşnicul însă şi de nevoie va părăsi veacul acesta. Prin amintirea neîncetată a morţii omul începe să facă binele şi de bună voie”.

Preacuviosul Filotei Sinaitul sfătuieşte pe ascetul lui Hristos să-şi consfinţească toată dimineaţa rugăciunii treze şi prelungite şi după gustare să rezerve câtăva vreme întru pomenirea şi cugetarea asupra morţii. Aducând ca martor pe acest vechi Părinte, preacuviosul nostru Nil Sorski sfătuieşte de asemenea să consfinţeşti vremea de după trapeză cugetării asupra morţii şi judecăţii.  Cu aceste învăţături ale Sfinţilor Părinţi, ca extrase din experienţa lor de har, se cuvine şi trebuie să se folosească toţi cei ce vor să se deprindă cu amintirea morţii şi care doresc să se elibereze de starea măgulitoare şi înşeletoare a minţii în cadrul căreia omul se reprezintă pe sine ca şi cum ar fi veşnic pe pământ şi socoate moartea domeniul exclusiv al altora, nicidecum al lui. După o deprindere stăruitoare cu amintirea morţii, milostivul Domn, trimite şi presim-ţământul ei viu – şi ea vine să-l ajute pe nevoitorul lui Hristos în cadrul rugăciunii. Acest presimţământ îl răpeşte din timp pe om la înfricoşata judecată a lui Hristos; din timp, la această judecată, omul îl înduplecă pe milostivul Domn de iertarea păcatelor şi o capătă. De aceea Sfântul Ioan Scărarul a numit rugăciunea celor ce se roagă cu adevărat: „judecătorie, judecată, tron al Domnului care anticipează judecata viitoare”.

Preacuviosul Filotei Sinaitul mărturiseşte că amintirea morţii (aşa numesc îndeobşte sfinţii Părinţi pomenirea şi cugetarea asupra morţii) curăţă mintea şi trupul. „Descoperind frumuseţea ei – zice el – şi fiind răpit de ea cu duhul şi nu cu ochiul am poftit s-o câştig drept soţie pe timpul acestei vieţi pământeşti, făcându-mă admiratorul mândreţei şi vredniciei ei. Cât e ea de smerită, de trist-bucuroasă, de binechibzuită! cum se teme ea neîncetat de viitoarea tragere dreaptă la răspundere! cum se teme ea să amâne de la o zi la alta vieţuirea virtuoasă! Ea stoarce din ochii trupeşti o apă vie, vindecătoare, iar din ochii cugetului – un izvor ce revarsă gânduri preaînţelepte care curg şi saltă, veselind tâlcul. Pe aceasta cum am zis , fiică a lui Adam, amintirea, zic, a morţii, am râvnit neîncetat s-o am soţie, să adorm cu ea, să tăifăsuiesc cu ea şi să cercetez de va fi cu mine după ce mă voi despărţi de trup “.

 „Amintirea morţii constantă şi vie naşte plânsul unit cu bucurie şi cu dulceaţă şi trezvia minţii”.

Cel care îşi răscumpără cu dibăcie viaţa sa petrecând neîncetat în amintirea morţii şi în cugetări despre ea, îşi abate prin aceasta, în chip înţelept, mintea de la patimi, vede mai limpede venirea de fiecare ceas a prilogurilor drăceşti, decât cel care vrea să-şi petreacă viaţa în afara amintirii morţii, curăţindu-şi inima numai de dragul cugetării şi care nu-şi păstrează gândul mereu tânguios şi trist. Unul ca acesta, socotind să învingă prin acţiunea minţii toate patimile nimicitoare, e legat, fără să ştie, de cea mai rea dintre ele şi se abate adesea departe de Dumnezeu cu cugetarea sa semeaţă. Unul ca acesta trebuie să vegheze cu severitate asupra sa ca să nu fie furat de trufie, şi să nu-şi iasă din minţi din aceasta. E în firea sufletelor care-şi adună cunoştinţele de colo şi colo, spune Pa vel, să se umfle în pene cu lucruri care sunt mai mici decât par; nu se află în ei, aşa cum cred dânşii, scânteie de dragoste povăţuitoare. Dimpotrivă, cel care are amintirea morţii, văzând mai limpede decât alţii năvala dracilor, îi doboară în fiecare seară şi îi alungă”.

„Cu adevărat multe virtuţi ascunde în sine amintirea vie a morţii: ea e născătoarea plânsului, îndemn la în-frânare de la toate, amintire a gheenei, maica rugăciunii şi a lacrimilor, impasibilitatea lutului prin descoperirea propriei sale vremelnicii, izvorul ascuţimii de minte unit cu buna chibzuinţă; copiii lor sunt adânca frică de Dum-nezeu şi curăţarea inimii de gândurile pătimaşe fapt prin care se împlinesc laolaltă multe porunci”.

Sfântul Isihie al Ierusalimului aşează în numărul chipurilor de trezvie necontenita conţinere în suflet a amintirii morţii. El asemuieşte amintirea morţii unui portar care stă la uşa sufletului şi impiedică gândurile şi cugetările viclene să intre în el. „Să încercăm, zice el, dacă se poate, să ne amintim moartea neîncetat. Din asemenea amintire se naşte în noi părăsirea grijilor şi a tuturor deşertăciunilor, păzirea mintii si rugăciune neîncetat㔑.

Amintirea neîncetată a morţii este un har uimitor, domeniul sfinţilor lui Dumnezeu, care s-au dedicat cu precădere unei pocăinţe minuţioase şi sârguitoare în netulburată tăcere. Numai în tăcere se coc şi înfloresc virtuţile înalte, asemenea rarisimelor şi preţioaselor ră-saduri de seră! Dar şi nouă, neputincioşilor şi pătimaşilor, ne este de trebuinţă să ne silim către amintirea morţii, să-i împropriem inimii obişnuinţa cugetării la ea, măcar că o asemenea cugetare îi e foarte nesuferită inimii iubitoare de păcat şi lume. Pentru asemenea deprindere, conform cu mai sus citatele povăţuiri ale sfinţilor Părinţi e bine să ne rezervăm zilnic un anume ceas liber de griji, şi să-l dedicăm amintirii mântuitoare a îngrozitoarei, inexorabilei morţi. Oricât de neîndoielnic e acest eveniment pentru fiecare om, totuşi, la început, avem nevoie de cea mai mare strădanie pentru a ne sili la o amintire chiar şi rece a morţii (ceea ce serveşte drept una din nenumăratele dovezi ale căderii firii noastre, dovadă aflată în ea însăşi). Permanenta îm-prăştiere a gândurilor care ni s-a făcut a doua natură, şi întunecata uitare răpesc neîncetat gândul despre moarte de la cei ce încep să se nevoiască întru amintirea ei înteţită.

Apoi, se ivesc şi alte contraatacuri: pe neaşteptate ni se pare că descoperim treburi de mare importanţă şi griji de neamânat tocmai în ceasul pe care l-am pus deoparte întru grija veşniciei, ca să ne fure acest ceas iar apoi să ne fure însăşi nevoinţă, şi chiar şi amintirea despre existenţa unei asemenea nevoinţe duhovniceşti şi mântuitoare cum este cugetarea asupra morţii. Când însă, descoperind vicleniile stăpânirilor văzduhului, ne păstrăm în lucrarea nevoinţei, aflăm în noi o nouă luptă, un nou atac împotriva ei: gânduri de îndoială asupra utilităţii ei reale, gânduri ironice şi hulitoare care o numesc ciudată, prostească şi caraghioasă, gânduri de falsă smerenie ce ne sfătuiesc să nu ne deosebim de ceilalţi oameni în purtarea noastră. Dacă prin marea milă a lui Dumnezeu e învinsă şi această oprelişte, însăşi frica chinuitoare provocată de amintirea şi reprezentarea vie a morţii, de presimţământul ei, este insuportabilă la început pentru omul nostru cel vechi; amintirea morţii ne umple de groază mintea şi imaginaţia, fiorul ei rece ne străbate şi ne zguduie trupul, ni-l slăbeşte; inima se chinuie cu o suferinţă insuportabilă ce se conjugă cu deznădejdea. Nu trebuie să lepădăm această stare, nu trebuie să ne temem de urmările ei sub cuvânt că ar fi dăunătoare.

„Fiecăruia dintre cei ce încep să trăiască după Dumnezeu – zice sfântul Simeon Noul Teolog – îi e de folos frica de chin si suferinţa ce se naşte din ea. Cel ce visea-ză să pună un început fără asemenea suferinţă şi fără asemenea chingi nu doar că aşează temelia pe nisipul faptelor sale dar seamănă şi cu unul care încearcă să construiască o clopotniţă în aer, fără temelie, ceea ce esté cu neputinţă. Din această suferinţă se naşte în curând bucuria deplină, prin aceste chingi se rup obezile tuturor păcatelor şi patimilor”.

Cuvânt despre moarte, Ignatie Briancianinov

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ