Amânare vs automotivare

0
142

amanareSarcini peste sarcini, muncă, familie, societate, toate acestea lucrează în funcţie de modul nostru de implicare. Noi formăm familia, apoi societatea, după care muncim că să trăim. Noi suntem cei care învârtim un fel de „roată a vieţii”. Şi tot noi suntem cei care ajungem să obosim, să ne încăpăţânăm, să îmbrăţişăm lenea sau să renunţăm. Că suntem oameni şi suntem slabi. Şi sunt multe motivele care ne dărâmă.

Motivarea poate să devină în timp tot mai transparentă, dar putem lucra la automotivare, până la urmă, totul porneşte din noi, bine şi rău. Căci tot noi suntem şi cei mai mari duşmani ai noştri, prin reacţiile noastre la tot ce se întâmplă în jur. Pe de altă parte, când ne gândim la lene, îmbrăţişăm automat amânarea sau, să folosim un termen mai actual, englezism şi mai degrabă, barbarism, ne facem rude cu procrastinarea.

Dex-ul spune că a procrastina înseamnă a amână în mod nejustificat începerea unei acţiuni, în special din cauza neglijenţei habituale sau a lenei, iar crastinus – ţine de ziua de mâine. Sunt mulţi cei care au inversat proverbele româneşti, iar în cele mai noi şi fictive antologii se numără şi cunoscutul: „Lasă pe mâine ce poţi face azi, poate se rezolva de la sine!”.

Ne întindem, uitând de sarcini, sacrificii, muncă şi tot ce ar trebui să întreprindem, la o coadă imensă, în faţă biroului tergiversărilor. Ne-a devenit obicei drag, ne-a intrat în sânge. Spunem şi credem că avem timp, dar la sfârşitul zilei ne punem puţin speriaţi capul pe pernă. Ziua a trecut, dar nu ne-am ales cu prea multe.

 Această trăsătură tristă s-a lipit de noi şi ne urmăreşte şi, deşi par mai uşor de rezolvat lucrurile amânate, deşi găsim altele mai „importante” de rezolvat sau pregătit înainte, ajungem să ne aruncăm fără să ne dăm seama, într-un hău infinit al amânărilor.

Ne este lene, suntem încă aşezaţi fără strop de energie în şirul amânărilor şi chiar dacă ni se pare că le împărţim, acestea nu dispar, devin parte din viaţă noastră, ne cuprind şi ne modelează comportamentele şi reacţiile care se vor răsfrânge asupra celor din jur şi nu numai.

Câteodată, o simplă lovitură cu capul în pragul de sus, nu e o soluţie prea eficientă. E normal că trebuie să ne lovim noi că să realizăm cât este de greşit ce facem, dar nu suntem atât de speriaţi încât să ne deschidem ochii. Totuşi, pe termen lung, se resimt rezultatele amânării nesfârşite.

În cealaltă parte, pentru a ne rezolva problemele care ne par iniţial mărunte şi, mai degrabă, comode, am putea să devenim proprii noştri profesori, să încercăm să ne automotivăm. Lucrul acesta nu ar trebui să ne înspăimânte şi să ne ducă cu gândul la modelele de dezvoltare personală, ci să ne facă să înţelegem că e nevoie de un anumit control când e vorba de împlinirea unor sarcini, când unele chiar ţin de o supravieţuire adecvată. La locul de muncă, acasă sau la şcoală, managementul reacţiilor este foarte important.

Au apărut atât tehnici simple cât şi adevărate strategii ce dau roade, pentru a distruge mitul auto-motivării şi a demonstra că se poate!

Aceste aspecte se leagă, bineînţeles, în mare parte, de psihologie. Sunt analizate iniţial trăsăturile personale ale oamenilor ce vor să se automotiveze, tipurile comportamentale, cât şi nivelul de energie al fiecăruia.

Căci unii nu sunt dispuşi să facă anumite introspecţii şi sacrificii pentru a le merge mai bine, pentru a fi mai activi, ci sunt mulţumiţi cu viaţă lor mereu amânată, atât timp cât nu intervine vreun factor dăunător. După cum am spus, efectele nu se observă în scurt timp.

Dar un exemplu bun e acela că oamenii se pot trezi prea târziu ratându-şi tinereţea sau cariera, sănătatea sau pierzându-şi familia, preocupaţi prea mult cu teoria lenei.

Este vorba, până la urmă, de alegeri şi de încredere, de imaginea cu care ieşim în lume şi ce ne place să vedem acasă, de principii şi de personalitate. Însă lenea este atât de puternică încât te face să uiţi toate acestea şi să te pliezi după moliciunea ei. Că e bine, e comod şi nu-ţi cere eforturi de supra-om. Dar nici departe nu ajungi călătorind pe firele domoale, care ar putea fi, cu un strop de automotivare, chiar productive.

Plictiseală sau lipsa de provocări, un trăi liniştit fără prea multe bătăi de cap, tinereţea fără gânduri de bătrâneţe şi foarte calmă, toate acestea pot să ducă la lentoarea amânărilor. Procrastinarea e prietena muncii pe ultima sută de metri, deşi unii recunosc că sunt mai productivi atunci, aşadar, poate fi şi un mod de a motiva omul, însă nu probată într-un mod exagerat.

Unii reuşesc să fie motivaţi la locul de muncă, au nevoie de bani, au o familie acasă, un vis de împlinit şi astfel, renunţă la cătuşele amânării şi încep să trăiască mai cu spor. Pe alţii însă, nu-i convinge nimic, nici măcar trecutul care se arată tot mai putred când rânjeşte din fotografii. Este vorba, finalmente, de un stil de viaţă, la libera alegere a fiecăruia dintre noi. Ne motivăm sau procrastinăm?

Sursa: roportal.ro

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ