Alte bunătăți ale inimii curate

0
129

1013144_583391255045621_1983264958_nUn alt bun al inimii curate este curățirea celor cinci simțuri și a celorlalte părți ale omului. Să vedem cum descrie această Sfântul Isaac Şirul: „Inima este cea care cuprinde și cârmuiește simțurile. Este rădăcina lor. Dacă rădăcina este bună, și simțurile vor fi curate”.

Inima curată este locaș al Prea Sfintei Treimi. Sfântul Apostol Pavel ne spune că în inima noastră, în centrul și-n adâncul întregii noastre existențe, unde se află rațiunea cu gândurile noastre, simțirea și voința noastră acolo pentru că suntem fii: „Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său care strigă: Avva Părinte”.

Lucrarea Duhului este aceea de a-L chema în inimă pe Tatăl nostru cel Ceresc… Acolo, în inima noastră vine să locuiască Hristos… În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel se roagă pentru noi și-L cheamă pe Dumnezeu zicând: „Și Hristos să se sălășluiască prin credință în inimile noastre…”

„Fericiți cei care trăiesc arătarea lui Dumnezeu înlăuntru inimii lor. Inima acestor oameni este plină de dulcea bucurie duhovnicească. Este o inimă binecuvântată, sfințită, mântuită. Înlăuntrul ei locuiesc și Tatăl, și Fiul, și Duhul Sfânt, Sfânta Treime”.

Apoi creștinul cu inima curată, devine locaș al lui Dumnezeu, după cum ne spune Sfântul Macarie Egipteanul în Omiliile duhovnicești: „Dacă atunci când un stăpân vine să locuiască într-o casă, iar aceasta este murdară, se curăță, se aranjează, se împodobește, se parfumează, cu cât mai mult atunci când este vorba de casa inimii noastre în care alege să rămână însuși Domnul, este nevoie de multă împodobire, pentru a putea intra într-însa să se odihnească Cel neprihănit și Preacurat. Într-o astfel de inimă se va odihni Domnul împreună cu toată Biserca cerească”

Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că: „Inima curată este inima care nu numai că nu este tulburată de nici o patimă, dar nici nu gândește la ceva lumesc și viclean, are mai ales înăuntrul ei singură amintirea lui Dumnezeu, cu o uriașă iubire pentru Acesta. Este mai ales atât de unită cu Dumnezeu, încât nu o distrag nici supărările, nici bucuriile acestei vieți, ci trăiește ca în al treilea cer și ca și cum a ajuns în rai, unde e logodna sfinților cu bunătățile pe care le-a pregătit Dumnezeu.

În creștinism curăția vieții premerge oricărei alte valori; dar când zicem curăție, înțelegem întreg omul duhovnicesc, în adâncul lui, fiindcă cel curat cu inima, va vedea pe Dumnezeu.

Iar cei ce trăiesc mistic, certifică prin propria lor experiență, faptul că inima constituie un izvor inepuizabil de cunoaștere dumnezeiască, ca una ce face cuvântări de Dumnezeu, un prin învățătură ci prin descoperire dumnezeiască, după cum ne spune Mântuitorul Iisus Hristos: „… nimeni nu cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia vă vrea Fiul să-i descopere”.

Sfinții Părinți au acordat titlul de teolog numai celor curați cu inima, folosind expresia „minte teologică, grăitoare de Dumnezeu”.

În creștinism prin Sfântul Botez sufletul revine la frumusețea lui originară și inima se luminează prin energiile necreate ale Duhului Sfânt. Inima este înălțată la rangul de factor de cunoaștere supranaturală, pe terenul căreia se cultivă de către creștinii trăitori, mistica adâncă. De aceea și dascălii rugăciunii minții, învață întoarcerea minții în inimă.

Simțirea unirii mistice negrăite se petrece în jurul inimii; întreaga problemă se concentrează în inima omului și simțirile minunatelor iubiri și unirii duhovnicești provin din lucrarea Duhului Sfânt, cunoașterea adevărată duhovnicească, este un rod al inimii curate.

Am fost creați ca să intrăm în comuniune cu Dumnezeu, numai prin sfințenie, prin curățirea inimii.

Mintea noastră este un organ supus dispozițiilor inimii, și când zicem că mintea contemplă pe Dumnezeu, aceasta înseamnă că inima curată, curățește și subțiază mintea, vederea mintală, care privește cele de dincolo de lumea aceasta și pe Dumnezeu Însuși, cum a spus Domnul nostru Iisus Hristos în „Fericiri”.

Deoarece Dumnezeu este însuși bunătatea și mila, măcar că se află mai presus de orice lucru sensibil și inteligibil, îl mântuiește pe om prin unire cu El. Și omul se unește cu Dumnezeu după putință prin asemănarea virtuților dumnezeiești și prin rugăciune și cerere. Dar virtuțile omenești corespunzătoare celor Dumnezeiești nu unesc în însuși virtutea comuniunii lor cu Dumnezeu sufletul în mod ființial cu Dumnezeu, ci numai pregătesc unirea.

Rugăciunea însă ajută îndeosebi la ridicarea și unirea cu Dumnezeu, fiindcă numai ea leagă făpturile raționale cu Creatorul, mai cu seamă atunci când sufletul este curățit de patimi și gânduri rele, printr-o fierbinte străpungere a inimii, fiindcă este cu neputință ca Dumnezeu să se unească cu o minte împătimită.

Deci când omul stăruie destul timp în rugăciune, plâns duhovnicesc și smerenie, atunci este vindecată și partea pătimitoare a sufletului, adică pofta și iuțimea.

„Dintr-o astfel de inimă curată ce are toate roadele bunătății, dorește și așteaptă Dumnezeu dragostea și rugăciunea noastră. De aceea nu trebuie să zicem că dragostea iese din inimă, ci că trebuie să iasă din inimă curată. Deoarece porunca lui Dumnezeu este foarte limpede, precum zise în Sfânta Scriptură Sfântul Apostol Pavel: „ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din conștiință bună și di credință nefățarnică”.

Dar și Sfântul Apostol Petru ne spune același lucru: „Avându-vă voi sufletele curățite prin aceea că vă supuneți adevărului, spre nefățarnica iubire de frați, din toată inima cu ardoare iubiți-vă unii pe alții”.

Aceleași lucruri sunt spuse despre rugăciunea pe care Domnul o cere dintr-o inimă curată prin Sfântul Apostol Pavel către Timotei: „pace cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată”.

„Inima duhovnicească a creștinului ortodox”, Părintele Hristofor Panaghiotis

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ